Întunecare II

S-ar fi spus că pădurea e pustie, fără picior de om, că toţi au părăsit şanţurile să lase codrul numai cu sunetele dintotdeauna, care şi ele fac parte din tăcere: clătinarea frunzelor, răsufletul apelor, chemări singuratice de sălbătăciuni. Dar aproape de tot, dintr-un capăt în altul, prelungite pînă la marginea mărilor, de la cercul polar pînă la tropice, ştiai că sînt şanţurile cu ţăruşi şi cu sîrme, unde unii pe alţii se aşteaptă cu ochii trezi şi unde gurile de foc au amu-ţit. Numai ca să înceapă cu alte puteri odihnite. 

— Mă gîndesc, spuse Ghenea ţinîndu-se de crengile joase de brad la coborîş, mă gîndesc că peste munţii aceştia am mai trecut acum cinci ani, într-o excursie, cu liceul... Veneam de la Slănic spre Manăstirea Caşin. Aci, unde mergem acum, la „Casa Neamţului”, era o gospodărie în miniatură. O căsuţă albă, acoperită cu olane roşii. Cîţiva stupi. O grădinuţă cu flori... Un pădurar, pesemne neamţ de neamul lui, un om de treabă, ne-a desfăcut doi faguri şi o fetiţă bălană ne-a dat să bem apă rece într-un pahar brumat... Era un zumzet de albină, ca într-o istorioară patriarhală!... Pe urmă am plecat mai departe. Acolo unde sînt ei, se află o stînă. Ne-a apucat o ploaie grozavă. Am ajuns leoarcă, dar eram cei mai fericiţi absolvenţi de liceu din cele cinci continente!... Făcusem un cor... De pe vîrf se vedea spre Ardeal, cînd s-a înseninat... Am dormit înveliţi cu pelerinele... 

Şi acum îmi stă mirosul de lînă şi de zăr în nări, cînd îmi aduc aminte... Parcă n-am mai trăit tot noi vreodată viaţa aceea!... 

— N-am fost niciodată prin locurile acestea... Doar la Slănic, cîteva zile, acum doi ani... Radu Comşa nu continuă. Acum doi ani venise la Slănic cu automobilul lui Alexandru Vardaru, într-o excursie, cu el, cu Mihai şi cu Luminiţa. Atunci a cunoscut-o el mai bine. De atunci poate a început, fără să-şi lămurească bine, iubirea lor. Astăzi vilele Slănicului sînt sub tunurile germane; figura Luminiţei nu şi-o mai poate aminti întreagă; apare numai şiragul dinţilor albi cînd hohoteşte, sau numai un gest: clătinarea părului tuns, mişcarea cînd se ridicase în vîrful picioarelor să-i ducă braţul după gît, la despărţire, în gara Iaşilor, murdară şi populată de o gloată lărmuitoare ca un azil de mizerie. Iar el, cu mîinile sprijinite în scoarţa brazilor care-i lasă în palmă urme cleioase de răşină, coboară priporul repede, în noaptea luminată numai de scînteierea măruntă a stelelor. 

— Păşim mai încet, să-i surprindem asupra faptului..., şopti locotenentul Ghenea, oprindu-se şi mirosind cîteva frunze de mentă mototolite între degete.