Orașul solitar. Arta de a fi singur

Imaginează-ți că te așezi lângă o fereastră când se lasă seara. Ești la etajul al șaselea, al șaptesprezecelea sau al patruzeci și treilea al unei clădiri. Orașul ți se înfățișează ca o serie de celule, o sută de mii de ferestre, unele întunecate, altele inundate de lumini verzi, albe sau aurii. Înăuntru, străinii mișună de colo până dincolo, văzându-și neobosiți de treaba lor. Îi vezi, dar nu poți ajunge la ei, motiv pentru care acest fenomen urban banal, întâmplat în oricare oraș al lumii și în fiecare noapte, îi transmite până și celei mai sociabile ființe o cutremurare de singurătate – combinația ei ciudată de separare și expunere. Poți fi singur oriunde, dar orașul în care te înconjoară milioane de oameni te face să cazi în plasa unui fel aparte de singurătate. Ai crede că această stare este în antiteză cu viața urbană, cu îngrămădirea atâtor ființe umane, și totuși, simpla apropiere fizică nu este de ajuns să risipească sentimentul de izolare interioară. E posibil, chiar ușor, să te simți deznădăjduit și abandonat când trăiești la o aruncătură de băț de alții. Orașele sunt locuri singuratice și, recunoscând acest lucru, înțelegem că singurătatea nu înseamnă neapărat solitudine fizică, ci, mai degrabă, o absență sau o lipsă de legătură, apropiere sau prietenie: o imposibilitate, oricare ar fi motivele care o generează, de a găsi intimitatea dorită. Nefericirea, așa cum explică dicționarele, ca rezultat al lipsei companiei altora. În acest caz, nu este de mirare că își atinge apogeul atunci când ne aflăm într-o mulțime. Singurătatea este greu de mărturisit și la fel de greu de categorisit. Asemenea depresiei, o stare pe care o întâlnește adesea, singurătatea este adânc înrădăcinată în oameni, și la fel de firească precum ușurința de a râde sau părul roșcat. Însă poate fi și trecătoare, apărând și dispărând ca reacție la circumstanțe exterioare, cum este singurătatea din perioada de doliu, de pe urma unei despărțiri sau a unei schimbări de cercuri sociale. Ca depresia, melancolia sau neliniștea, și ea poate deveni patologică – o boală în toată regula. S-a tot spus apăsat că singurătatea nu are niciun scop, că este, așa cum afirmă Robert Weiss în principala lui lucrare specializată pe subiect, „o boală cronică fără caracteristici salvatoare“ 1 . Afirmațiile de acest gen sunt legate nu doar întâmplător de convingerea noastră că ne găsim sensul doar dacă ne cuplăm sau că fericirea poate sau ar trebui să ne aparțină permanent. Dar nu toată lumea are această soartă. Poate mă înșel, însă nu cred că o experiență atât de prezentă în viețile noastre este complet golită de sens, de valoare sau o oarecare bogăție.