Concert din muzică de Bach

Agitația lui Mini nu se liniști când se găsi în fața unei necunoscute ursuze, cu un șorț mare, alb, de școală sau de spital, și care o întrebă fără bunăvoință: — Ce poftiți? Noroc că buna Lina, precedată de un mosor mare ce se rostogolea, sosea, mai astmatică ca totdeauna și, ca totdeauna, primitoare: — Dumneaei... nu știe... Tu, Mini! Ce plăcere!... E nouă în casă... Îmi ajută să îngrijesc de Rim... N-ai idee ce rău a fost bolnav!... Ce bine îmi pare că te văd!... 

E nepoata mea, adaogă abia la urmă, și poate numai fiindcă nepoata luase un aer dârz. "Ce fel ele nepoată!" gândi Mini, nu încă îndestul de liniștită. Intră apoi în primul vestibul, perfect ordonat ca vestiar. Antreul ocazional, mobilat din nou, strălucea de curățenie. Uși înalte, uleiate cu roz și cu dungi aurii supărătoare, stau închise, afară de aceea a biroului unde intrară. În birou erau mobilele cunoscute de Mini, dar înstrăinate și ele de planul schimbat al camerei noi. Rim, la prima vedere, păru lui Mini același, din fericire pentru adaptarea ei și din nefericire pentru eventualul lor portretist. După exclamările primului moment ale omului amabil, Mini nu știu unde să se așeze, moment muzical ce se poate însemna cu semnul suspensiunii. Lina târî mai aproape de al ei fotoliul pe care un moment înainte stase Sia. Fără să știe amănuntul, Mini se uită fricos spre infirmieră. Cu cel mai candid aer, pe care îi putea lua figura ei placidă, Sia sta acum în picioare, rezemată de zid, la spatele fotoliului lui Rim. Ca să stabilească legătura, doctorul zise grațios: 

— L'Ange gardien! Cum străina nu-i plăcea, Mini adoptă numai o jumătate din calificativ. "Nu pleacă gardista asta!" își zise Sia, făcând tocmai o mișcare mai vioaie ca de obicei, care cutremură scaunul lui Rim, și cerând voie profesorului: — Pot lipsi puțin? — ieși grăbită cu ochii pe fereastră. Mini se uită mașinal prin geam și văzu pe trotuarul din față un tânăr cu pălărie de paie, care se înălța în vârful picioarelor. "A!" își zise. Apoi, cu o mică sforțare de memorie, recunoscu pe vărul Lică, pe Lică Trubadurul. Încetă de a mai înțelege. Pricepu numai o ușoară fluierătură și distinse că Lică făcea semne cu ochii, sfărâmân-du-și degetele în formă de castaniete. Lică era aceiași și semnalele lui erau neîndoios pentru infirmieră. Mini se uită lung la Lina, apoi întoarse o privire de profil spre Rim, care surâdea satisfăcut — surâs palid întins pe buze pârlite. Lina ridică de jos mosorul imnenitent, roșie-vânătă, și explică foarte inexplicit: 

— E Lică! Era Lică fără de greș! Acum trecea sprinten strada, aruncând ochii împrejur. Se auzi apoi lângă zid un murmur vag de voci, și pe urmă nimic. Mai protocolar, doctorul Rim făcu prezentările în lipsă: — Domnișoara Sia Petrescu — zise, mângâind cuvintele — nepoata noastră!... fiica unică a simpaticului văr Lică! Mini rămase uimită. Cunoscuse pe acel Lică, totodată umil și obraznic, în formă de rudă inferioară. Un Lică pe care îl zăreai dispărând discret pe după vreo ușă și care ținea în salon ghetele aliniate și sucea pălăria moale în mâini, când se afla în prezența severă a doctorului Rim. Era, totuși, după toate datele, același Lică, căruia Rim îi dăruia acum epitetul de simpatic. Negreșit Lică nu era deloc antipatic, dar schimbările apăreau mari pe la prietenii Rim. Mini nu comentă deloc acele noutăți, tocmai fiindcă era prea mult mirată de ele. Lică Trubadurul, tatăl acelei fete greoaie!... Lică avea un copii!... Acel băiețandru care fluiera a rendez-vous, făcea, așadar, o vizită paternă. Erau noțiuni neacceptabile, chiar dacă nu se puteau contesta. Rim începu a-și povesti amănunțit suferințele trecute, apoi puse lui Mini întrebări asupra petrecerii ei de vacanță. Mini îl felicită pentru casă, și se interesă de prietenii lor comuni, ca și cum ar fi cerut acelora concurs pentru a regăsi intimitatea. 

— Duduia Nory, apriga noastră feministă, s-a făcut de un timp tare prețioasă! spuse doctorul. — Are și ea necazuri! o scuză Lina. Știi, Mini, cât iubește Nory pe sora ei a mare. Dia e cam suferindă și, când e vorba de ea, Nory lasă tot deoparte. Ba chiar își neglijează dispensariul. I-am trimis niște dolofani de copii, trecuți prin mâinile mele, și aud că s-au perpelit acolo, la dumnealor. Am să mă cert zdravăn cu ea... Bieții mititeii mamei! Doctorul Rim sughiță un râs indulgent. Lui Mini, care nu-l mai auzise parcă râzând alteori, râsul i se păru straniu. — Lina e o cloșcă! zise Rim, îngăduitor pentru întâia oară cu slăbiciunile bunei Lina. O cloșcă! Strânge sub aripi toți puii altora... Cum, de exemplu, și pe domnișoara Sia. Reamintirea fetei ursuze rupse iar lui Mini firul bunei înțelegeri. Și de ce oare Rim o tot chema cu gura plină: "domnișoara!". — Cât despre Drăgănești — trecu Lina mai departe — sunt veșnic ocupați cu îmbunătățiri la țară, la oraș, cu fabricile lor! Elena e cu inovațiile. Drăgănescu singur nu ar fi cutezat așa întreprinderi mari și curajoase... Și toate le reușesc... Îi văd rar: ei sunt mereu pe drumuri sau primesc lume multă... și eu nu sunt bună de așa ceva. Mini își aminti de Elena, fata calmă cu părul negru dat în sus, apoi de stăpâna de casă, cu frumusețea mai accentuată, ca și caracterul. Acum Rim părea, deodată, mai puțin vesel. Poate obosise. Era un convalescent, deși lui Mini i se părea perfect sănătos. — Nu vrei să te așez pe chaise-longue?