În căutarea lui Spinoza

Sentimentele de durere, de plăcere sau cele intermediare sunt piatra de temelie a minţii noastre. Ignorăm adesea această realitate elementară, deoarece imaginile mentale ale obiectelor şi evenimentelor care ne înconjoară, împreună cu imaginile cuvintelor şi propoziţiilor care le descriu, consumă o mare parte din atenţia noastră supraîncărcată. Dar ele sunt prezente - sentimentele miilor de emoţii şi stări înrudite, linia muzicală neîntreruptă a minţilor noastre, murmurul continuu al melodiei universale care se stinge doar când adormim, murmur ce se transformă într-un cântec triumfător când suntem stăpâniţi de bucurie sau într-un recviem îndoliat când ne copleşeşte tristeţea.* Dată fiind ubicuitatea sentimentelor, ne-am putea închipui că am epuizat demult cunoaşterea lor -câte sentimente există, cum funcţionează, ce înseamnă ele-, dar lucrurile nu stau deloc aşa. Dintre toate fenomenele mentale pe care le putem descrie, sentimentele şi ingredientele lor esenţiale -durerea şi plăcerea -sunt cele mai puţin înţelese în termeni biologici, mai precis neurobiologici. Lucrul e cu atât mai surprinzător dacă ţinem cont că societăţile avansate cultivă fără rezerve sentimentele şi investesc atât de multe resurse şi eforturi în manipularea acestor sentimente prin intermediul alcoolului, drogurilor, medicamentelor, mâncării, sexului real sau virtual, al tuturor tipurilor de consum şi al tuturor tipurilor de practici religioase sau sociale care te fac să te simţi bine. Ne tratăm sentimentele cu pilule, băutură, staţiuni de relaxare, săli de antrenament şi exerciţii spirituale, dar nici publicul, nici ştiinţa nu au ajuns să înţeleagă ce sunt sentimentele din punct de vedere biologic.