Tot mai frecvent se manifestă dorinţa firească a criticii de a stabili noi puncte de vedere cu privire la cărţi şi la figuri mult discutate. Se percepe în aceste eforturi de a redescoperi un obiect în aparenţă cunoscut un răspuns la exclamaţia lui La Bruyere 3 „Totul a fost spus". De aici şi paradoxul cam facil de a căuta neînţeleşi printre cei mai populari autori. E mai uşor să califici decît să stabileşti efectiv relaţii inedite într-o operă asupra căreia s-au oprit atîtea comentarii anterioare. Să afirmi că Giacomo Casanova scriitorul este puţin cunoscut şi puţin apreciat riscă să treacă drept o asemenea vînătoare de neînţeleşi. Totuşi, popularitatea largă a Memoriilor are surse adesea inavuabile. Opinia curentă e ispitită să-1 treacă pe aventurierul veneţian printre pornografii căutaţi pe ascuns de frămîn-tările erotice ale adolescenţei şi de nostalgiile bătrîneţii. Acum o sută patruzeci de ani, cînd Memoriile au apărut în Franţa, au căpătat girul critic al lui Sainte-Beuve — pe atunci debutant. N-au lipsit nici - ulterior aprecieri elogioase despre valoarea lor literară. Dar asemenea aprecieri au rămas sporadice în comparaţie cu altele consacrate unor contemporani ai lui Casanova. A fost astfel valorificat pe lîngă Sade — spirit mai complex şi artist într-adevăr mai rafinat — un poligraf ca Restif de la Bretonne, întru nimic mai cast decît aventurierul veneţian, narator prolix şi haotic.