Descarca O istorie a lui Dumnezeu pdf

COPILĂ FIIND, am avut tot felul de convingeri religioase puternice dar prea puţină credinţă în Dumnezeu. Există o distincţie între convingerea în legătură cu un corpus de reprezentări şi o credinţă care ne dă putinţa de a ne pune încrederea în ele. Am crezut implicit în existenţa lui Dumnezeu; şi am crezut în Prezenţa Reală a lui Cristos în Euharistie, în eficacitatea Sfintelor Taine, în perspectiva damnării eterne şi în realitatea obiectivă a Purgatoriului. Cu toate acestea, nu pot spune că această convingere a mea în legătură cu aceste vederi religioase despre natura realităţii supreme mi-a dat prea multă încredere că viaţa aici, pe pământ, e bună sau benefică. Credinţa romano-catolică a copilăriei mele a fost mai curând un crez care mă înspăimânta. James Joyce avea dreptate în Portretul artistului din tinereJe: am avut partea mea de predici despre flăcările iadului. De fapt, Iadul îmi părea o realitate mult mai puternică decât Dumnezeu, pentru că era ceva ce îmi puteam imagina. Pe de altă parte, Dumnezeu era o figură destul de ceţoasă, definită mai mult prin abstracţii intelectuale decât prin imagini. Când aveam vreo opt ani, a trebuit să memorez la catehism acest răspuns la întrebarea: ,, Ce este Dumnezeu?": ,,Dumnezeu este Spiritul Suprem, care singur există prin Sine şi este infinit în toate perfecţiunile." 

Nu e de mirare că fraza nu prea avea înţeles pentru mine şi mă simt datoare să spun că mă lasă rece şi acum. Mi s-a părut întotdeauna o definiţie extraordinar de aridă, pompoasă şi arogantă. Iar de când scriu această carte, am ajuns să cred că este şi incorectă. Pe măsură ce creşteam, îmi dădeam seama că religia înseamnă mai mult decât teamă. Am citit vieţile sfinţilor, i-am citit pe poeţii metafizici, pe T.S. Eliot şi câteva din scrierile mai simple ale misticilor. Am început să mă simt mişcată de frumuseţea liturghiei şi, deşi Dumnezeu rămânea ceva îndepărtat, am simţit că puteam să ajung la el şi că viziunea ar transfigura întreaga realitate creată. Pentru a atinge acest ţel m-am înrolat într--un ordin religios şi, ca novice şi tânără călugăriţă, am aflat mult mai multe despre credinţă. M-am aplecat asupra apologeţilor, a scripturilor, a teologiei şi istoriei Bisericii. Am plonjat în istoria vieţii monahale şi m-am angajat într-o dezbatere minuţioasă a Regulamentului propriului meu ordin mănăstiresc, pe care a trebuit să-l învăţ pe dinafară. Ciudat totuşi, Dumnezeu apărea foarte puţin în toate acestea. Atenţia părea îndreptată asupra unor amănunte secundare şi asupra unor aspecte mai periferice ale religiei. M-am luptat cu mine însămi, în rugăciune, încercând să-mi silesc spiritul să-l întâlnească pe Dumnezeu, dar El rămânea fie diriguitor sever, care îmi observa fiecare încălcare a regulamentului, fie chinuitor de absent. Cu cât citeam mai mult despre revelaţiile sfinţilor, cu atât mă simţeam eu însămi mai neîmplinită. 

Eram nefericită să conştientizez faptul că puţina experienţă religioasă pe care o aveam fusese cumva plăsmuită de mine însămi în lucrarea asupra propriilor sentimente şi imaginaţii. Uneori, un sentiment de devoţiune era o reacţie estetică la frumuseţea cântului gregorian şi a liturghiei. Dar nimic nu mi se întâmplase cu adevărat, nimic care să fi venit dintr-o sursă de dincolo de mine. N-am avut niciodată viziunea lui Dumnezeu, aşa cum e descris de pro feti ţi mistici. Iisus Cristos, despre care vorbeam mult mai mult decât despre „Dumnezeu", mi se părea o figură pur istorică, strâns asociată cu antichitatea târzie. Am început să am şi grave îndoieli despre unele doctrine ale Bisericii. Cum putea cineva să ştie sigur că omul Iisus fusese Dumnezeu întrupat şi ce însemna o astfel de credinţă? Ne învăţa cu adevărat Noul Testament doctrina elaborată - şi care se contrazicea foarte tare - a Treimii, sau era şi aceasta, ca atâtea alte elemente ale credinţei, o creaţie a unor teologi care trăiseră la câteva secole după moartea lui Cristos din Ierusalim?