Cum s-a românizat România

FIECARE POPOR ÎŞI ARE PROPRIA EXPERIENŢĂ cu „ceilalţi". Puţine însă în asemenea măsură şi cu asemenea intensitate precum românii. Situat într-o regiune „deschisă" şi multă vreme vag structurată, actualul spaţiu românesc a cunoscut o diversitate de dominaţii politice şi de infuzii etnice şi culturale. Când s-a creat România, la 1859, prin unirea celor două principate, Ţara Românească şi Moldova, noul stat cuprindea mai puţin de jumătate din teritoriul pe care se aflau răspândiţi românii. Transilvania şi celelalte ţinuturi de dincolo de munţi evoluaseră timp de aproape un mileniu în spaţiul unguresc, apoi habsburgic, respectiv austro-ungar al Europei Centrale; românii formau o majoritate, nu însă mult peste jumătate, alături de „minorităţi" consistente şi, mai ales, dominante: maghiarii şi germanii. Dobrogea aparţinea de secole Imperiului Otoman şi, rezultat al colonizărilor, avea o populaţie majoritar islamică. Bucovina, ruptă din Moldova şi încorporată de austrieci în 1775, ajunsese, la rându-i, o regiune multietnică, populaţia fiind împărţită între români, ucraineni, germani, evrei. În sfârşit, Basarabia, anexată de Rusia, în 1812, tot de la Moldova, se afla în plin proces de rusificare. Impactul „străinătăţii" era însă puternic şi în cele două principate. Colonizări, e drept, nu s-au petrecut pe teritoriul lor, iar Imperiul Otoman, puterea suverană, a respectat principiul potrivit căruia (spre deosebire de Dobrogea sau de ţările balcanice, anexate pur şi simplu) musulmanii nu se puteau stabili în ţările române. S-au refugiat însă la nord de Dunăre mulţi creştini din Balcani: greci, bulgari, sârbi, albanezi ... În genere, dat fiind faptul că românii de baştină, ţărani sau boieri, aproape cu toţii, nu dovedeau o înclinare prea pronunţată spre meşteşuguri şi comerţ, încă din Evul Mediu o bună parte dintre aceste activităţi au rămas în seama străinilor; oraşele din Ţara Românească şi Moldova au fost tot timpul pline