Istoria tradiţională se ocupă de suverani şi de oştiri, nu de oamenii de rând. Stăpânirile au crescut, stăpânirile au dat înapoi, popoare întregi au căzut în robie ori au fost nimicite – şi se pare că nimănui nu i‑a dat prin cap că ar fi ceva rău în asta. Cum învăţaţilor tradiţio‑ nali le‑a lipsit dorinţa de a cunoaşte costul uman al extravaganţelor istorice, cel care ar fi vrut să afle mai multe despre aceste lucruri n‑avea unde să caute răspunsurile la întrebări elementare – bună‑ oară, dacă secolul XX a fost cu adevărat cel mai violent din istorie ori dacă ceea ce a ucis cei mai mulţi oameni a fost religia, naţionalismul, anarhia, comunismul sau monarhia.
În ultimul deceniu însă, atât istoricii, cât şi nespecialiştii au ape‑ lat la site‑ul tot mai cuprinzător al unui ins care se cheamă Matthew White şi care se autodefineşte ca atrocitolog, necrometrician şi măsu‑ rător de hemocataclismea. White este un reprezentant al nobilei şi subevaluatei profesii de bibliotecar şi a pus cap la cap estimările cele mai cuprinzătoare, dezinteresate şi nuanţate din punct de vedere sta‑ tistic ale numărului de morţi din marile catastrofe ale istoriei. Acum, în Marea carte a inumanităţii, White îmbină informaţiile numerice cu iscusinţa de povestitor, prezentând o nouă istorie a civilizaţiei, o istorie ai cărei protagonişti nu sunt marii împăraţi, ci victimele lor fără nume – milioane şi milioane şi milioane…