Celibidache și Furtwangler

Pare greu de crezut. Cel dintâi, Wilhelm Furtwängler, nu mai este în viaţă din 1954, şi totuşi amintirea lui e vie în memoria noastră. Pe de altă parte, Sergiu Celibidache este din 1979 director general muzical la München, şi preferă să păstreze tăcerea în privinţa trecutului său. Între ei a existat o strânsă legătură în Berlinul postbelic. Au fost prieteni, s-au certat, iar drumurile celor doi sau despărţit. Orchestra Filarmonică din Berlin a avut pentru unul o iubire fără margini, şi, în cele din urmă, nu l-a mai dorit pe celălalt. Celibidache este o fire profund contradictorie. Chiar şi existenţa lui artistică e o bătălie, o luptă pentru adevăr în muzică. „Afirm că sunt cel mai obiectiv dirijor“, spunea el odată, dar astăzi a devenit simbolul interpretării subiective. În afara cronicilor la concertele sale, nu se poate citi aproape nimic despre dirijorul român. Cel mai mare dicţionar muzical german, Muzica în trecut şi în prezent, nu îl onorează la litera C prin nici un cuvânt, dar îl menţionează în alte două locuri, cu date inexacte. Cărţi nu a scris acest om extrem de inteligent, aşa încât despre el avem doar câteva interviuri, comentarii şi articole de ziar. De partea cealaltă avem însă în viaţă o martoră preţioasă: Elisabeth Furtwängler, văduva marelui dirijor şi compozitor. La Clarens, pe malul lacului Geneva, ea veghează asupra moştenirii sale cuprinzând o vastă corespondenţă, care e stivuită în bibliorafturi şi aşteaptă să fie publicată. Am cunoscut-o pe Elisabeth Furtwängler în 1974, cu ocazia unei emisiuni radiofonice la comemorarea a douăzeci de ani de la moartea soţului ei. În 1977, am primit o carte poştală cu invitaţia permanentă de a vizita casa Furtwängler.