Abaddon Exterminatorul

ÎN DUPĂ-AMIAZA ZILEI DE 5 IANUARIE 

Stând în faţa cafenelei din strada Guido, colţ cu Junin, Bruno l-a văzut venind pe Sábato şi, când se pregătea să-i vorbească, şi-a dat seama că avea să se petreacă un lucru inexplicabil: în ciuda faptului că se uita direct la el, Sábato a trecut mai departe, ca şi când nu l-ar fi văzut. Era prima dată când se întâmpla aşa ceva şi, judecând totul după prietenia care-i lega, trebuia exclusă ideea unui act deliberat, consecinţă a vreunei grave neînţelegeri. L-a urmărit atent cu privirea şi l-a văzut cum traversa strada plină de pericole, fără a se feri o clipă de automobile, fără acele uitături în dreapta şi-n stânga, fără acele şovăiri care caracterizează o persoană atentă şi conştientă de nenorociri. Timiditatea lui Bruno era atât de mare, încât rareori îndrăznea să-i telefoneze. Acum însă, după ce a trecut mult timp fără a-l fi întâlnit în „Biela” sau în „Roussillon” şi după ce a aflat de la chelnerii din cele două cafenele că în tot acest interval nu apăruse deloc, s-a hotărât să-l sune acasă. „Nu se simte prea bine”, i s-a răspuns în doi peri. „Nu, nu va ieşi curând din casă.” Bruno ştia că de mai multe ori pe lună Sábato cădea în ceea ce el însuşi numea „un puţ”, dar niciodată mai mult ca acum nu şi-a dat seama că acest fapt ascundea un adevăr teribil. A început să-şi amintească de unele poveşti cu vrăjitori pe care i le spusese cândva, de un anume Schneider şi despre dedublare. O mare nelinişte a pus stăpânire pe el, ca şi când, în mijlocul unui pământ necunoscut, noaptea, brusc, s-ar fi prăbuşit deasupra lui şi ar fi fost nevoit să se orienteze, după micile lumini ce pâlpâiau în depărtare, în căsuţe cu oameni necunosuţi şi după strălucirea unui incendiu care se agita în orizonturi mai îndepărtate şi inaccesibile.