Educație sentimentală

La 15 septembrie 1840, către orele şase de dimineaţă, La Ville-de-Montereau, gata de plecare, scotea vârtejuri groase de fum în faţa cheiului Saint-Bernard. Oamenii soseau cu sufletul la gură; butoaie mari, cabluri, coşuri cu albituri împiedicau circulaţia; marinarii nu răspundeau nimănui; oamenii se izbeau unii de alţii; coletele urcau între cele două tambururi şi gălăgia se topea în fâsâitul aburilor care, ieşind printre plăcile de tablă, înfăşurau totul într-o ceaţă alburie, în vreme ce în faţă clopotul bătea fără contenire. În sfârşit vaporul plecă; cele două maluri semănate cu prăvălii, şantiere şi uzine alergară ca două panglici pe care le desfăşori. Un tânăr de optsprezece ani, care avea părul lung şi ţinea un album sub braţ, stătea neclintit lângă cârmă. Privea prin ceaţă clopotniţe, clădiri ale căror nume nu-l cunoştea; apoi îmbrăţişa cu o ultimă privire insula Saint-Louis, La Cité, Notre-Dame. Curând, când Parisul pieri, suspină din adânc. 

Domnul Frédéric Moreau {1} , care îşi trecuse de puţin timp bacalaureatul, se întorcea la Nogent-sur-Seine, unde avea să tânjească vreme de două luni, înainte de a pleca să-şi facă dreptul. Maică-sa îl trimisese, cu o sumă de bani strict necesară, la Le Havre, să vadă un unchi care spera ea că îl va lăsa moştenitor; se întorsese abia în ajun; şi se despăgubea de faptul că nu putuse sta în capitală, întorcându-se în provincia lui pe calea cea mai lungă. Frământarea se liniştea; toţi se aşezaseră; câţiva, în picioare, se încălzeau în jurul maşinii, şi coşul scuipa cu un horcăit rar şi ritmic o trâmbă de fum negru. Picături de rouă curgeau pe arămuri; puntea tremura de o mică vibraţie interioară şi cele două roţi băteau apa învârtindu-se iute. Râul era mărginit de plăji de nisip. Întâlneai plute care începeau să şerpuiască legănate de valuri sau o barcă fără pânze în care pescuia un om aşezat jos; apoi ceţurile călătoare se topiră, soarele se ivi, colina care urma pe dreapta cursul Senei coborî încet-încet şi se arătă alta, mai apropiată, pe malul dimpotrivă. Era încununată de copaci între casele joase, cu acoperişuri în stil italian. Aveau grădini în pantă, despărţite între ele prin ziduri noi, grilajuri de fier, pajişti, sere calde şi ghivece de muşcate, puse la distanţe egale pe terasele pe care puteai ieşi să iei aer. Văzând aceste reşedinţe cochete, atât de liniştite, mulţi ar fi dorit să le fie proprietari ca să trăiască acolo până la sfârşitul zilelor, cu un biliard bun, o şalupă, o femeie sau alt vis. Plăcerea nouă a unei excursii pe apă înlesnea efuziunile. Poznaşii îşi şi începuseră glumele. Mulţi cântau. Erau veseli. Îşi turnau câte un păhărel.