O istorie a copilăriei

INTRODUCERE

 Mă cheamă Etienne Bertin, dar mi s-a spus întotdeauna „Tiennon“. Mam născut în octombrie, 1823, la o fermă din comuna Agonges, chiar lângă Bourbon-l’Archambault. Tatăl meu era métayer la o fermă pe care o administra împreună cu fratele său mai mare, unchiul Antoine, zis „Toinot“.1 Astfel începea Viața unui om simplu (1904), în lumea unei familii care deținea pământ în arendă în regiunea franceză a Bourbonului la începutul secolului al nouăsprezecelea. Primele câteva capitole oferă o descriere realistă a suișurilor și coborâșurilor unei copilării petrecute într-un astfel de mediu. Autorul, copil de arendaș el însuși, mărturisea că nu era „nimic ieșit din comun“ în viața monotonă și sărăcăcioasă de țăran. Cu toate acestea, el este hotărât ca romanul său să „arate domnilor din Moulins și din Paris și din alte părți ce înseamnă cu adevărat viața de métayer“ (de arendaș). 

Bazându-se pe amintirile bunicilor săi, el a relatat experiențele sale de copil într-o familie măcinată de conflicte, munca sa ca păstor, mesele spartane, coșmarurile, vizita la bâlci, catehismul cu preotul local și nunta dublă a fraților săi.2 Numeroase autobiografii scrise în epoca modernă de oameni din medii obișnuite, precum și memoriile și biografiile notabilităților din viața publică asumau în mod automat că cititorii vor dori să cunoască mai îndeaproape experiențele lor timpurii. O parte consacrau întregul text amintirilor din copilăria din mediul rural sau muncitoresc.3 Ca și Tiennon, naratorii se scuzau în mod obișnuit față de cititori în legătură cu circumstanțele monotone ale existenței lor, dar, cu toate acestea, își continuau povestea vieții. Astfel de naratori își subliniau identitatea cu o anumită regiune sau zonă. Lucy Larcom își începea memoriile spunând că: „Este straniu că acel colțișor de pământ pe care ne naștem contează atât de mult pentru noi. Oamenii pot trăi și crește oriunde, dar atât oamenii, cât și plantele își au habitatul lor“. În cazul său, era vorba despre Cape Ann Side din partea de nord-est a Massachusetts-ului.4 

Unii scriitori își subliniau identitatea lor familială, oricât ar fi fost aceasta de umilă sau chiar oricât de josnici ar fi fost strămoșii lor. Fritz Pauk, din Lippe, Germania, povestea că bunicul său era un bețivan notoriu, că nu și-a cunoscut tatăl (un tâmplar care dispăruse înainte de nașterea sa) și că se plimbase toate copilăria între o mătușă și „preabuna sa mamă“5 . Alții adăstau asupra jocurilor și fanteziilor din copilărie sau, la extrema cealaltă, asupra experiențelor triste și abuzurilor suferite. Autobiografiile scrise de muncitorii germani ies în evidență, dintr-un motiv necunoscut, datorită perspectivei lor de tip Les Misérables. Astăzi, cu toții putem spune că amintirile din copilărie sunt în general cea mai de succes parte a unei autobiografii. Ele satisfac cu siguranță curiozitatea noastră despre un stadiu de viață despre care considerăm că ne formează caracterul și destinul ca indivizi.6