Descarca "Periplul lui Baldassare" in format PDF de Amin Maalouf

Patru luni întregi ne despart încă de anul Fiarei şi ea este deja aici. Umbra ei ne acoperă piepturile şi ferestrele caselor. In jurul meu, oamenii nu mai ştiu să vorbească şi despre altceva. Anul care se apropie, semnele premergătoare, prezicerile... Uneori îmi spun: să vină odată! să-şi golească traista cu minuni şi calamităţi! Apoi mă răzgîndesc, îmi readuc în minte toţi acei ani obişnuiţi şi cumsecade în care fiecare zi se scurgea în aşteptarea bucuriilor serii. Şi atunci îi blestem din toată inima pe închinătorii la apocalipsă. Cum a început nebunia asta? în ce minte a încolţit ea mai întîi? Sub care cer? N-aş putea spune cu exactitate, şi totuşi, într-un anume fel, o ştiu. De aici de unde mă aflu, am văzut spaima, spaima monstruoasă, născîndu-se şi crescînd şi răspîndindu-se, am văzut-o strecurîndu-se în minte, pînă în cea a rudelor mele, pînă într-a mea, am văzut-o tulburînd raţiunea, călcînd-o în picioare, umilind-o, apoi mistuind-o.

Cum a început nebunia asta? În ce minte a încolțit ea mai întâi? Sub care cer? N-aș putea spune cu exactitate, și totuși, într-un anume fel, o știu. De aici de unde mă aflu, am văzut spaima, spaima monstruoasă, născându-se și crescând și răspândindu-se, am văzut-o strecurându-se în minte, până în cea a rudelor mele, până într-a mea, am văzut-o tulburând rațiunea, călcând-o în picioare, umilind-o, apoi mistuind-o. Am văzut zilele fericite îndepărtându-se. Până acum trăisem netulburat. Prosperam, și la trup, și la avere, un pic mai mult în fiecare anotimp; nu râvneam nimic din ce n-ar fi fost la îndemâna mea; vecinii mă lingușeau mult mai mult decât mă pizmuiau. Și dintr-o dată, totul se precipită în jurul meu. Cartea aceea stranie care apare, apoi dispare din vina mea… Moartea bătrânului Idriss, de care nimeni nu mă învinuiește, e adevărat… în afară de mine însumi. Și călătoria asta pe care trebuie s-o încep încă de luni, în ciuda reticențelor mele. O călătorie din care mi se pare astăzi că nu mă voi reîntoarce. Așadar nu fără teamă scriu aceste prime rânduri în caietul ăsta nou. Nu știu încă în ce fel voi înfățișa evenimentele care sau produs, nici cele ce se anunță. O simplă povestire a faptelor? Un jurnal intim? Un carnet de drum? Un testament? Poate că ar trebui mai întâi să vorbesc despre cel care, cel dintâi, mi-a trezit neliniștea în legătură cu anul Fiarei. Se numea Evdokim. Un pelerin de la Moscovia, venit să-mi bată la ușă cam acum vreo șaptesprezece ani. De ce spun cam? Am data exactă în registrul meu de negustor. Era a douăzecea zi din decembrie 1648. Mi-am notat întotdeauna totul, și mai întâi detaliile mărunte, cele pe care aș fi sfârșit prin a le uita. Înainte de a-mi trece pragul, omul își făcuse semnul crucii cu două degete întinse, apoi se aplecase pentru a nu se lovi de pragul arcuit din piatră al ușii. Avea o manta neagră și groasă, mâini de tăietor de lemne, degete groase, o barbă blondă și deasă, ochii îi erau însă foarte mici și avea o frunte îngustă. În drum spre Țara Sfântă, nu se oprise la mine din întâmplare. Îi fusese dată adresa mea la Constantinopol, spunându-i-se că aici, doar aici, avea șanse să găsească ceea ce căuta. — Aș vrea să vorbesc cu signor Tommaso. — Era tatăl meu, zic. A murit în iulie. — Domnul să-l primească întru împărăția Sa. — Și să-i primească de asemenea pe sfinții morți ce v-au fost neamuri! Schimbul de cuvinte se petrecuse în grecește, unica noastră limbă comună, deși, evident, nici el și nici eu nu o practicam în mod curent. Schimb șovăielnic, nesigur, dat fiind doliul, pentru mine încă dureros, pentru el neașteptat; și de asemenea din cauză că, el vorbindu-i unui „papistaș apostat”, iar eu unui „schismatic rătăcit”, țineam foarte tare să nu rostim nicio vorbă ce ar fi putut jigni credința celuilalt. După o scurtă tăcere comună, reluă: — Regret mult că tatăl dumitale ne-a părăsit. Zicând aceste cuvinte, își plimba privirea prin prăvălie, încercând să sondeze acel talmeș-balmeș de cărți, statuete antice, obiecte din sticlă, vase pictate, șoimi împăiați; și întrebându-se – în sinea sa, deși ar fi putut la fel de bine să se exprime cu voce tare – dacă, tatăl meu nemaifiind aici, eu îi puteam fi totuși de vreun ajutor. Aveam deja douăzeci și trei de ani, însă obrazul meu, rotofei și ras, mai păstra probabil o strălucire copilărească.