Erou Fara Voie

Poftim, s-a întâmplat şi asta. La drept vorbind, nici nu prea ştiu cum. Dar ce mai contează? S-a întâmplat şi gata. În câteva fracţiuni de secundă. Trenul a încetinit în halta aceea, al cărei nume îmi scapă acum, deşi altminteri îl ştiam foarte bine, iar eu, crezând că va opri, am sărit de pe scară, aşa cum făcusem de fiecare dată. Trebuia să cobor primul, să am grijă de copii. Era întuneric şi ar fi fost foarte neplăcut să rămână vreunul acolo. Deşi la plecare le amintisem încă o dată că nu au voie să-şi părăsească locurile din vagoane, la fiecare oprire a trenului coborau, după apă sau numai aşa, în joacă, alergau şi ţipau pe peron, stăteau agăţaţi de scară. La naiba, totul mersese destul de bine până atunci, o acţiune reuşită, cum s-ar spune, deşi vremea ne-a stat împotrivă. Până cu o zi în urmă, toamna fusese caldă şi senină, dar în dimineaţa aceea un frig umed invadase întreg ţinutul, frigul acela de sfârşit de toamnă, cu colţii lui de ceaţă, moi, dar care te strâng aşa de bine încât abia mai respiri. Cei mai mulţi nu se îmbrăcaseră suficient de gros şi, tot timpul cât a durat festivitatea, au tremurat ca vai de ei. Eu însă îmi luasem şi paltonul şi căciula. Visasem că va îngheţa, sau îmi fusese frig prin somn, oricum, îmi luasem această măsură de prevedere, deşi dimineaţă, când a fost să plecăm la drum, vremea încă nu se hotărâse cum să fie peste zi. O pâclă subţire şi nu prea rece anunţa mai curând o zi fără evenimente. Dar mai târziu, când am ajuns la cetate, începu să bată vântul şi după el veni ploaia aceea rece de toamnă, ceva care nu mai pleacă, era mai degrabă o burniţă îngheţată, nesuferită – picăturile erau aşa de mici, încât aveai impres…..