Decădere umană

Coperta cartii Decădere umană
Titlu:
Decădere umană
Autor:
Osamu Dazai
Categorie:

Prolog 

Am văzut trei fotografii ale acelui om. În prima, din copilărie, e un băietan de vreo zece ani îmbrăcat într-o hakama cu dungi grosolane, în picioare pe marginea unui iaz dintr-o grădină, cu capul înclinat cam la treizeci de grade la stânga şi cu un rânjet urât întipărit pe faţă, înconjurat de o mulţime de femei pe care ţi le imaginezi a-i fi surori mai mari sau mai mici, sau poate verişoare. Urât? Hmmm… adevărul e că, din punctul de vedere al celor pentru care frumuseţea sau urâţenia sunt irelevante, singurul comentariu, lipsit desigur de orice semnificaţie, pe care l-ar putea face cineva la vederea acelui băiat ar fi: „Vai, ce băieţel simpatic!“ Şi nu ar greşi deloc numindu-l „simpatic“, având în vedere că feţişoara din poză are îndeajuns de multe calităţi care să merite acel compliment. Pe de altă parte, sunt convins că oricine altcineva cu o cât de vagă idee despre conceptul de frumos nu ar putea decât să arunce fotografia cât colo, cu gestul dezgustat cu care te descotoroseşti de-o gânganie scârboasă, şi să mormăie cuprins de repulsie: „Vai, ce plod nesuferit, ferească Dumnezeu!“ Şi pe bună dreptate. Cu cât te uiţi mai atent la figura rânjindă, cu atât mai mult te simţi cuprins de-un dezgust imposibil de descris în cuvinte şi îţi dai seama că pe faţa copilului nu-i întipărit un zâmbet. Nu e nici măcar umbra unui zâmbet, iar mâinile, încleştate într-un pumn, sunt tocmai dovada acelui zâmbet inexistent. Nu-i posibil ca o fiinţă umană să zâmbească a a, cu pumnii strânşi în felul acela. Din fotografie te priveşte o maimuţă cu ș dinţii rânjiţi, iar aşa-numitul zâmbet nu-i nimic altceva decât o-ncrengătură de riduri groteşti. Poza surprindea o expresie facială pe de o parte stranie, pe de alta atât de necurată, greţoasă chiar, de te făcea imediat să reacţionezi cu silă şi să exclami: „Doamne, ce copil hidos!“ Eu unul n-am mai văzut în viaţa mea o figură atât de greu de surprins în cuvinte. Diferenţa dintre prima şi cea de a doua fotografie este ca de la cer la pământ. Figura personajului este neverosimil de diferită faţă de cea de dinainte. Ne apare aici un tânăr în uniformă, deşi nu e tocmai clar dacă e 5 vorba despre o imagine din liceu sau din anii de studenţie. Cert este că avem de-a face acum cu un adolescent extrem de chipeş, deşi faţa tot nu reuşeşte în mod inexplicabil să te convingă că aparţine unei fiinţe umane. Tânărul e îmbrăcat în uniformă, cu o batistă albă iţindu-i-se din buzunarul de la piept. Stă pe-un scaun de paie, picior peste picior, şi zâmbeşte, dar nu cu rânjetul acela de maimuţă afişat în copilărie, ci cu un surâs ştrengăresc, care însă nu pare nici el a fi al unei fiinţe umane. Băiatul e lipsit parcă de, cum să-i spui mai bine?, vivacitate, sau poate vitalitate, şi nu îţi dă o senzaţie de finitudine. Pare o coală albă de hârtie, mai uşor decât o păsare, mai uşor decât o pană, numai un surâs afişat pe faţă. Pe scurt, fotografia îţi creează o senzaţie de absolută artificialitate, a cărei esenţă prefăcătoria, falsitatea, fatuitatea nu reuşesc să o surprindă cum se cuvine şi pe care nu o poţi pur şi simplu trece cu vederea socotind-o un semn al mondenului. Ba dimpotrivă, cu cât te uiţi mai atent, cu atât începi să-ţi dai seama că este ceva straniu de neplăcut la acel tânăr chipeş. Eu unul n-am mai văzut vreodată un adolescent a cărui înfăţişare plăcută să mă contrarieze atât de mult.