Cum recunoști minciuna

Introducere 

nu mi-am propus să ajung să detectez minciunile. Nu sunt nici om de știință, nici psiholog, și nu mi-am imaginat vreodată că voi petrece trei ani cercetând înșelăciunea și dezvoltând apoi un sistem pe care să îl putem folosi ca să ne protejăm de această practică. Dar am aflat că omul de rând este mințit de aproape două sute de ori pe zi. Am aflat că nu ne descurcăm mai bine decât maimuțele la deosebirea faptelor reale de ficțiune. Și am aflat că nici una dintre tehnicile sofisticate de detectare a minciunilor folosite de experți în probleme de securitate și de agenți guvernamentali nu a fost adaptată pentru uz profesional zilnic. Mi sa părut aproape ilegal să nu mă asigur că toată lumea are acces la această unealtă inestimabilă. Faptul că spun că pot depista minciuni – că sunt un detector uman de minciuni – ar putea sugera că trăiesc așteptând să fiu înșelată, că sunt prudentă și suspectez pe toată lumea cu care intru în contact. De fapt, dacă ești instruit în depistarea minciunilor, acest lucru îți va permite să procedezi exact invers. Vei ști că deții uneltele de care ai nevoie ca să te protejezi în situații în care ai putea întâlni falsitate sau confuzie voită. Să înveți să depistezi minciuni nu îți inspiră paranoia, ci te eliberează de ea. Minciuni la locul de muncă Ca toată lumea, am avut parte de înșelăciuni și am suferit dezamăgirea și deziluzia care le însoțesc. 

Le-am observat în lumea afacerilor aproape înainte să se usuce cerneala de pe diploma mea de absolvire. Când m-am aventurat în lume, ca proaspătă absolventă a Școlii de Afaceri Harvard, nu m-am așteptat să văd atâta necinste. Mă aștepta, însă, o adevărată surpriză. Primul meu loc de muncă, după terminarea școlii, a fost în cadrul departamentului internațional al unei companii de filme artistice de lungmetraj. Îmi plac mult filmele și am fost încântată să obțin ceea ce părea a fi o slujbă de vis, și care chiar a fost așa din numeroase puncte de vedere. Cu toate acestea, am fost șocată să descopăr că industria era plină de practici contabile necinstite, dar foarte răspândite. De exemplu, nu era ceva neobișnuit să descoperim că milioanele pe care le oferisem pentru un film independent în cadrul unei „preachiziții“ se duseseră imediat pentru a finanța datoria anterioară a vânzătorului cu pricina, într-un fel de schemă piramidală. De asemenea, nu era ceva neobișnuit ca directorul unei companii să plătească un prieten ca să determine valoarea cataloagelor de filme ale companiei respective. Evaluarea cu pricina era ulterior utilizată de băncile de investiții pentru a stabili valoarea companiei în sine. Cu toate acestea, băncile, știind că aveau să primească un procentaj scăzut din IPO (oferta publică inițială), aveau tot interesul să mărească valoarea deja umflată a companiei, lucru pe care îl și făceau. Comportamentul fraudulos era atât de răspândit, cu precădere în zilele acelea și mai ales când era vorba de companii care nu aveau surse stabile de venituri, încât majoritatea oamenilor păreau aproape obișnuiți cu asta, de parcă ar fi fost prețul pe care îl plăteai pentru că desfășurai afaceri într-o industrie atât de incitantă. Cu toate acestea, tranzacțiile veroase m-au șocat și, chiar dacă îmi plăcea foarte mult domeniul, m-am simțit înșelată. Când compania de film s-a mutat la Los Angeles, am hotărât să accept un post în cadrul televiziunii National Geographic, unde am activat, în cele din urmă, ca vicepreședinte al diviziei de programe.