Cât valorează viața copilului tău?

E coșmarul oricărei mame: să-i fie răpit copilul.

Așa începe totul pentru Erin Vogel: e atacată și lăsată inconștientă în apartamentul său. Când se trezește, descoperă că Georgia, fiica ei în vârstă de șase luni, a dispărut. Însă lui Erin i se dă o șansă pentru a o avea pe Georgia înapoi. Cu un preț de neimaginat. Ca toate mamele, spune că e în stare să facă orice pentru copilul ei. Acum puterea acestei legături părinte-copil este pusă la cea mai grea încercare.

 

Se trezește, pentru că așa îi poruncește vocea din mintea ei. Trezește-te, Erin. Haide. E timpul să te trezești. Mijește ochii și clipește de câteva ori. Parcă ar încerca să vadă printr-un văl. Lumină. E lumină aici. Ziuă? Nu — e o lumină insipidă, artificială. Își dă seama că se uită în tavan, deși parcă ar fi la kilometri distanță de ea. Camera ei pare să se întindă în spațiu. E camera ei? Întoarce ușor capul, dar trebuie să facă un efort. De parcă șira spinării i s-ar fi pietrificat și, dacă ar mișca gâtul, s-ar putea rupe.

Vede obiecte de mobilier — o măsuță de toaletă, un dulap, o noptieră. Marginile lor sunt încețoșate și parcă ar tremura, dar i se par cunoscute. De ce se mișcă așa? Ce mi s-a întâmplat? Erin! Ești trează? Vocea aceea. De unde vine? Oare nu sunt trează? Oare visez? Apoi se simte ca și când ar fi înghițită de o gaură neagră. Ceva i se deschide în capul pieptului și simte că tot corpul îi este absorbit înăuntru. Camera se învârte cu ea. Craniul începe să-i bubuie. Îi vine să vomite și să țipe în același timp. Pentru că își amintește. O lovește ca detunătura unui obuz. Îi răspândește o undă de șoc prin corp, care pare s-o ridice în aer și s-o arunce din nou pe pat. Adrenalina îi invadează corpul, smulgând-o din amorțeală. Întoarce capul să cerceteze și celălalt capăt al încăperii. Știe ce vrea să vadă, dar e îngrozită că nu va fi așa. Georgia. Comoara mea, Georgia. Pătuțul îi este împrejmuit cu un grilaj din lemn, dar, fir-ar să fie, aici lumina este prea slabă, și nu ajunge dincolo de el cu vederea ei încețoșată. Nu se aud nici sunete, dar se poate ca Georgia să doarmă, dă, Doamne, să doarmă. Erin își aruncă picioarele peste marginea patului și le așază pe podea. La început este uimită să vadă că are pantofi în picioare, că este chiar complet îmbrăcată, dar amintirile groaznice îi dezvăluie motivul, și-i mai spun să se aștepte la ce e mai rău, iar acum începe să plângă chiar înainte să se uite în pătuț, pentru că știe, știe ce va găsi. Se dă jos din pat proptindu-se în brațe, pe care le simte ca de bumbac, iar când se ridică în picioare, podeaua pare să se clatine, întâi spre stânga, apoi spre dreapta, de parcă ar fi pe un vapor prins în plină furtună. Dar trebuie să ajungă până la pătuț, trebuie să verifice dacă fetița ei dragă este bine, iar în timp ce străbate camera poticnindu-se, clipește cu disperare, încearcă să scape de lacrimile și de ceața care îi întunecă vederea și, în cele din urmă, ajunge la pătuț, se prinde de margine ca să-și mențină echilibrul, se uită în jos, întinde mâna și atinge… …nimic. Așternuturile sunt neatinse. Sfâșietor de impecabile și neșifonate.

— GEORGIA! Strigă numele, de parcă s-ar aștepta ca fetița ei să vină într-un suflet, sau cel puțin să răspundă, deși are doar șase luni. Dar acum, mintea lui Erin este lipsită de orice logică. Ceața se risipește, dar este înlocuită de o panică totală. Erin! Ascultă-mă! Iarăși vocea. Nu își dă seama de unde vine, dar acum nici că-i pasă. Îi pasă de un singur lucru, de un singur om. Nimic altceva nu contează. Nimic pe lume nu este mai important. Scâncind, se răsucește pe loc, studiază camera, străduindu-se să născocească explicații. Încearcă să se convingă pe sine că fiica ei a ieșit cumva din pătuț și se ascunde pe undeva, prin apropiere, deși Erin știe că este imposibil, știe ce i s-a întâmplat copilului ei, dar nu vrea să accepte. Pentru că asta e, nu? Știu ce i s-a întâmplat. Știu, știu, știu. Dar te rog, dă, Doamne, să nu fie adevărat. Te rog! Așa că deschide vijelios ușa și dă buzna în living, caută cu disperare din priviri și vede căruciorul lângă ușa apartamentului, pornește împleticindu-se spre el, picioarele i se înmoaie, lacrimile îi curg pe obraji, pentru că știe, și de data aceasta, ce va găsi. Și, în timp ce întoarce căruciorul cu fața spre ea și se uită la locul acela pustiu dinăuntru, un țipăt de durere îi scapă printre buze. Erin! Încetează. Ascultă-mă! Țipă furioasă ca să acopere vocea, apoi fuge în bucătărie. Este un spațiu mic și vede imediat că e gol. Apoi încearcă în baie. Trage violent într-o parte perdeaua de la duș doar să se asigure, pentru că nu se știe niciodată. După toate câte s-au întâmplat, nu se știe niciodată. Înapoi în living. Mai are de căutat într-o cameră. Al doilea dormitor. Unde ține toate lucrurile copilului, fiindcă în dormitorul ei nu este loc. Aici sunt jucăriile de pluș, scutecele și un coș igienic pentru scutece, o saltea pentru schimbat scutece și haine, o mulțime de haine și tot felul de loțiuni și siropuri, pudre și medicamente… …dar nu și Georgia. Nu este aici. Nu este în acest apartament. Ceea ce Erin a bănuit de la bun început. Nu e un vis. E realitatea. Întreaga lume i s-a prăbușit și nu știe ce să facă. Cum găsești un copil? Unde dracu’ începi să-ți cauți copilul? Picioarele îi cedează și cade pe podea. În al doilea dormitor, înconjurată de toate lucrurile copilului, cade pe covor și-și varsă toată durerea și furia în vaietele prelungi. Erin! Mă auzi? Blestemata aia de voce. De ce o mai aud? Ce-mi faci? Erin își acoperă urechile cu mâinile. Și atunci o simte. Casca. În urechea dreaptă. Dacă nu ar fi fost cuprinsă de panică, dacă nu ar fi încercat să-și revină din starea indusă de medicamente, ar fi realizat de la bun început că era acolo. O scoate. Se uită la ea. Încearcă să înțeleagă.

Cine a pus-o acolo? Și de ce? Bărbatul care mi-a luat copilul? Imagini îi străfulgeră prin minte. Venea acasă de la farmacie în seara asta pe la șapte. Luase niște cremă pentru iritația Georgiei provocată de scutece și o bavețică nouă. Se oprise la ușa apartamentului, scotocise prin geantă după chei. În cele din urmă le-a găsit, a descuiat ușa și a deschis-o larg. Apoi a împins căruciorul în apartament. Nu a auzit nimic. Bărbatul a atacat-o pe la spate. S-a năpustit asupra ei într-o secundă. A ajuns imediat la ea. Probabil stătuse ascuns în întunericul de pe hol, o așteptase. Da, acum își amintește. Mirosul. Mirosul chimic al cârpei pe care i-o ținuse strâns peste gură și nas. Așa de tare, încât credea că o să se sufoce. Trebuia să respire, nu s-a putut abține. Trebuia să inspire adânc, să tragă oxigen în piept. Și, odată cu el, și substanțele acelea. Simțise cum îi ard gâtlejul și își amintește că își pierduse cunoștința, prelunga cădere în beznă. Când fusese asta, cu mai mult de două ore în urmă? Două ore în care atacatorul putea lua orice. Bani, televizorul, orice. Dar a ales să-mi ia copilul. De ce a trebuit să-mi ia copilul? Se uită la cască. Știe că trebuie s-o pună la loc. Poate fi singura șansă a Georgiei. O duce ușor, șovăielnic la ureche. Aude o voce slabă când o apropie. Când o poziționează cum trebuie, vocea capătă volum și note joase, și surprinde sfârșitul unei propoziții: — …în apartament.