Anotimpul pasiunii
Londra, martie 1885
Casa de la oraș a fratelui său era ca un mormânt. Dincolo de foaierul intens luminat, lămpile erau stinse, iar obloanele de la ferestre erau trase. Nimeni nu ar fi crezut că soarele strălucea asupra Londrei. Michael își scoase pălăria și mănușile.
― Cum se simte astăzi? Jones, majordomul lui Alastair, fusese cândva un model de discreție. Dar întrebarea aceasta devenise ritualul lor zilnic, iar acum nu mai ezita să răspundă.
― Nu bine, domnia voastră. Michael încuviință din cap și își trecu o mână peste față. Două operații matinale îl epuizaseră și încă duhnea a dezinfectant.
― Vreun vizitator?
― Sigur, domnule. Jones se întoarse să aducă tava din argint de pe bufet. Oglinda de deasupra lui încă era acoperită cu pânză neagră. Ar fi trebuit să fie dată jos deja, trecuseră mai mult de șapte luni de la moartea soției fratelui său. Dar lunile acelea scoseseră la iveală o serie de revelații. Infidelitate, minciuni, dependențe – fiecare nouă descoperire sporise durerea pierderii ducesei lui și o transformase în ceva mai amenințător. Părea un lucru potrivit ca oglinda să rămână acoperită. Era o reflexie fidelă a stării de spirit a lui Alastair, se gândi Michael. Luă cărțile de vizită de la Jones, studiind numele. Fratele lui refuza să primească vizitatori, dar dacă nu răspundea la mesajele primite, bârfa avea să sporească. Michael căpătase obiceiul de a împrumuta trăsura ducală și pe unul dintre lacheii fratelui său, așteptând la cotitură o ocazie să lase cartea de vizită a lui Alastair fără să fie văzut. Dacă situația nu ar fi fost atât de sumbră, ar fi privit-o ca pe farsă excelentă. Michael se opri la un nume.
― A trecut Bertram pe aici?
― Da, acum o oră. Domnia sa nu l-a primit. Mai întâi, Alastair se izolase de prieteni, suspicios din pricina posibilei lor implicări în aventurile răposatei sale soții. Acum, din câte se părea, îi îndepărta pe apropiații politici. Era un semn foarte rău. Michael porni spre scări.
― Mănâncă, măcar?
― Da, strigă Jones. Dar mi s-a poruncit să nu vă primesc, milord! Asta era o noutate. Și nu avea sens, mai ales după biletul pe care Alastair i-l trimisese noaptea trecută, conștient fiind că avea să provoace un răspuns. ― Ai de gând să mă dai afară? întrebă el, fără să se oprească.
― Mă tem că sunt prea neputincios ca să reușesc, sosi răspunsul.
― Bună idee. Michael își continuă drumul, urcând câte trei trepte odată. Alastair trebuia să fie în biroul său, cercetând ziarele amiezii, disperat să se asigure că veștile despre înclinațiile soției lui nu scăpaseră în presă. Sau, poate, disperat să afle vești – și să afle, dincolo de orice urmă de îndoială, cine îl mai trădase. Dar nu avea să afle numele astăzi. Michael deja verificase el însuși ziarele. Un val de furie fierbinte îl străbătu. Nu îi venea să creadă că fuseseră reduși la asemenea măsuri – reduși din nou, după o copilărie în care căsnicia părinților lor explodase lent și public, în titluri de ziare cu litere de-o șchioapă, stârnind națiunea vreme de ani buni. Era împotriva bunului-simț să gândești lucruri rele despre cei morți, dar în acest caz, Michael avea să facă o excepție. „Să te ia naiba, Margaret.“ Intră în încăpere fără să bată la ușă. Fratele lui stătea la biroul masiv de lângă peretele îndepărtat, lampa de lângă cotul său fiind un ajutor insuficient împotriva întunericului. Capul blond rămase aplecat asupra a ceva ce citea, apoi spuse: ― Pleacă. Michael deschise o draperie în timp ce porni spre el. Soarele inundă covorul oriental, luminând firicelele plutitoare de praf.
― Lasă pe cineva să facă curățenie aici, spuse el. Aerul mirosea a fum și a ouă clocite.
― La naiba! Alastair puse jos ziarul. O carafă de coniac stătea destupată lângă cotul lui, cu un pahar pe jumătate gol alături. I-am spus lui Jones că nu sunt acasă!
