Iubiri paralele

ŞTIU CĂ AŢI FOST PRIETENA MĂtuşii mele Artemiza – îmi spunea Victor în scrisoarea care însoţea manuscrisul. Avea cărţile dumneavoastră, cu dedicaţii emoţionante. Şi când am aflat că sunteţi la sanatoriul balneologie din Mangalia, am îndrăznit... Aş vrea să cunosc părerea dumneavoastră...” O scrisoare lungă cu multe citate, ghilimele şi paranteze: („Ce este romanul?” întreabă Victor, citându-l pe Georges Simenon, decât o căutare pasionantă după mai mult adevăr omenesc?...”) „Veţi avea răbdare să citiţi tot ce-am adunat în aceşti ani, de când m-am suit în tren fără să ştiu încotro plec şi ce mă aşteaptă?... La-nceput, am vrut să ţiu un jurnal de şantier (în ’55 aşterneam şosele în Bărăgan, la Căzăneşti), vă trimit primele pagini. Dar casa din care fugisem îmi apărea mereu, nu-mi dădea pace. Atunci am scris primul capitol din ceea ce ar putea deveni un roman. Şi, dacă încep cu bunica e fiindcă marea mea descoperire, ca şi a Artemizei – (cred că asta a fost lovitura de graţie, pe care a primit-o) e că nu a fost proastă surioara ei, ci vicleană. Sau, cine ştie, poate înţeleaptă (dacă înţelepciune se poate numi forţa cu care ştia să se mire, să tacă, să închidă un ochi şi chiar pe amândoi, la nevoie).” Sfârşitul scrisorii, patetic: „Dar poate că ar trebui sa uit tot ce-am scris, să distrug foile astea şi, după ani, din vagi reminiscenţe şi aburite imagini, din urmele durerii, exilat ca Ovidiu, departe de tot ce-am iubit, din sarea lacrimilor neşterse, uscate, să reconstitui aceeaşi poveste!” Victor nu-mi indica nici ziua, nici ora când urma să ne întâlnim, ca să-i restitui manuscrisul, să-i spun părerea mea. Din scrisoare – datată cu trei zile în urmă: 5 septembrie 1960 – reieşea că lucrează la Mamaia, tot la şosele. Şi căutam să mi-l imaginez pe fiul Elenei şi al doctorului Movilă, cărând smoala cu vagonetul. Prima dată îl văzusem la botez, în dantele scrobite şi panglici albastre. Faimosul botez! Altă dată, când avea vreo zece ani, la concert, lângă Elena, ascultând cu sfinţenie. Maică-sa îl şi vedea mare pianist şi spera să colinde lumea împreună. Dar el a trântit capacul pianului şi a declarat că se călugăreşte. N-a trecut mult şi Artemiza mi-a povestit altă trăsnaie a lui Victor: „A strâns toate icoanele, le-a dus în curte şi le-a dat foc”. Artemiza a privit spectacolul de la fereastră şi a strigat: „Bravo, Nero!” Vorbea despre el cu un fel de ascunsă mândrie: „E frumos ca taică-su, mincinos ca bunică-sa, inteligent ca mine. Umblă cu cârjele mele; pretinde că are o mulţime de avantaje, urcă în tramvai prin faţă, şade pe scaunul femeilor gravide şi are mai mult succes la fete, când le inspiră milă. Din păcate a avut un incident cu un chelner şi când lumea s-a strâns, a aruncat cârjele şi a fugit”. Şi Artemiza râdea, de parcă n-ar fi fost ale ei cârjele, ea cea fără de picioare! Frumoasa Themis! Maître Bolbec... Parcă o văd în sala paşilor pierduţi, elegantă în costumele ei bărbăteşti, sigură de ea până la insolenţă.