Totul s-a întunecat. A fost ca o haină cernită. Și-apoi, ici-colo, niște scânteieri, ca petele lăsate de soare când ochii se uită fix la el, zadarnic, dindărătul pleoapelor strânse, sau ca atunci când strângi pumnii ca să rabzi durerea sau emoția. Desigur, ea n-a descris deloc așa întâmplarea. În gura unei copile de zece ani, proaspătă și neliniștită, descumpănirea se formulează sec, fără înflorituri ori lirism. — Mamă, e complet întuneric! Mona a rostit aceste cuvinte cu o voce gâtuită. Văicăreală? Da, dar nu numai. Fără să vrea, strecurase o undă de rușine pe care mama ei, de fiecare dată când o deslușea, o trata cu seriozitate. Fiindcă, dacă exista cu adevărat un lucru pe care Mona nu-l simula niciodată, acesta era rușinea. De cum se pripășea într-un cuvânt, într-o atitudine, în intonație, nu mai era nimic de făcut: apăruse un adevăr neplăcut. — Mamă, e complet întuneric! Mona era oarbă.

Efectul era lipsit de cauză. Nu se petrecuse nimic deosebit; își făcea conștiincioasă temele la matematică, cu un stilou în mâna dreaptă și un caiet prins sub palma stângă, într-un colț al mesei pe care mama ei împăna cu usturoi o bucată de carne pentru friptură. Mona tocmai își scotea de la gât un pandantiv care o stânjenea, pentru că se legăna deasupra paginii cu exerciții și pentru că dobândise prostul obicei să se aplece când scria. A simțit cum o umbră deasă i 8 se năpustește peste amândoi ochii, de parcă ar fi fost pedepsiți că sunt atât albaștri, de mari și de nepri- hăniți. Umbra nu a venit din afară, așa cum vine de obicei, când se lasă noaptea sau când luminile unui teatru slăbesc în intensitate, umbra i-a răpit vederea pornind din propriul ei trup, dinlăuntru. În ea se infiltrase o pânză sumbră care a despărțit-o de poligoanele desenate pe caietul de școlăriță, de masa din lemn cafeniu, de friptura aflată la ceva distanță, de mama ei încinsă cu un șorț alb, de bucătăria cu dale, de tatăl ei șezând în încăperea de-alături, de apartamentul din Montreuil, de cerul cenușiu de toamnă plutind peste străzi, de lumea întreagă. Printr-o vrajă, copila se scufunda în tenebre. Înfrigurată, mama Monei i-a telefonat medicului de familie. A descris încâlcit pupilele încețoșate ale fiicei sale și a precizat, descusută fiind de doctor, că nu părea să fi fost atinsă de vreo tulburare de vorbire ori de paralizie.

— Seamănă cu un AIT, a zis el, fără să vrea să se aventureze în lămuriri suplimentare. A cerut să i se dea de îndată niște doze puternice de aspirină și, neapărat, să fie dusă de urgență la spitalul Hotel-Dieu, unde o să cheme un confrate care s-o consulte imediat. Nu se gândise la acesta din întâmplare: era un pediatru formidabil, având, în plus, o reputație de foarte bun oftalmolog și, în plus, de hipnoterapeut talentat. În mod normal, cecitatea n-ar trebui să dureze mai mult de zece minute, a conchis el, după care a închis telefonul. Se scursese deja un sfert de ceas de la primul semnal de alarmă. În mașină, fetița plângea, se izbea în tâmple. Mama ei o ținea de coate, dar, în străfundul ei, ar fi vrut și ea să dea niște scatoalce în căpșorul acela rotund și firav, așa cum lovești într-o mașină stricată, sperând prostește că o vei fi face să pornească din nou. Tatăl, la volanul bătrânului său Volkswagen hodorogit, voia să dea de urma răului căruia micuța lui îi căzuse victimă. Era supărat, convins că se petrecuse ceva în bucătărie și că îi ascundeau acest lucru. Lua la puricat lista tuturor cauzelor posibile, de la o răbufnire de aburi la o căzătură urâtă. Dar nu, Mona a spus-o răspicat de o sută de ori: