Visa Sanctuarul. Casa cea mare lucea alba ca o mireasa in lumina lunii, o forta luand in piept panta care domnea peste dunele de la rasarit si mlastinile de la apus, maiestuoasa ca o regina pe tron. Casa se inalta asa cum statuse timp de peste un secol, un maret tribut adus vanitatii si stralucirii omenesti, langa umbrele intunecate ale padurii de stejari, unde raul curgea intr-o tacere tenebroasa. La adapostul copacilor, licuricii sclipeau aurii, iar fapturile noptii frematau, incordate sa vaneze sau sa fie vanate. Salbaticiuni se impreunau in umbre, in secret. Nu ardea nici o lumina care sa insufleteasca ferestrele inalte si inguste ale Sanctuarului. Nici o lumina nu isi intindea bratele in semn de bun venit pe verandele gratioase, pe usile distinse. Noaptea era adanca, avand respiratia umezita de mare. Singurul sunet care s-o tulbure era al vantului fosnind prin coroanele marilor stejari si trosnetele uscate – ca de degete osoase – ale frunzelor de palmieri. Coloanele albe se inaltau asemenea unor soldati strajuind veranda larga, dar nimeni nu deschidea enorma usa din fata in calea ei. Apropiindu-se, auzi scrasnetul nisipului si al scoicilor de pe drum, sub picioare. Clopoteii de vant zanganeau, cu mici note muzicale. Balansoarul de pe veranda scartaia in lanturi, insa nimeni nu statea tolanit pe el pentru a se bucura de luna si noapte. In aer plutea mirosul iasomiei si al trandafirilor moscati, pe sub cel mai puternic si sarat al marii. Incepu sa auda tunetele joase si statornice ale apei prelingandu-se peste nisip si retragandu-se spre propria-i inima. Bataile sale, acel puls constant si rabdator, le aminteau tuturor celor ce locuiau pe insula Lost Desire ca marea isi putea insusi din nou pamantul, la cea mai mica toana. Totusi, starea de spirit I se lumina la auzul ei, muzica de-acasa si din copilarie. Candva, alergase prin padurea aceea libera si salbatica precum o caprioara, ii cutreierase mlastinile, gonise de-a lungul plajelor nisipoase, cu privilegiul lipsit de griji al tineretii.

Iar acum, nemaifiind copila, revenise acasa. Merse repede, grabind pasii, traversand veranda, apucand manerul 2 mare de alama care lucea ca o comoara pierduta. Usa era incuiata. Il rasuci la stanga, apoi la dreapta, impinse in panoul gros de mahon. Lasati-ma sa intru, spuse ea in gand, cu inima incepand sa-I bata in piept. Am venit acasa. M-am intors. Dar usa ramasese inchisa, incuiata. Cand isi lipi fata de geamul uneia dintre ferestrele inalte care o incadrau, nu vazu inauntru nimic altceva decat intuneric. Si o cuprinse frica. O lua la fuga, pe langa peretele casei, peste terasa , unde florile se revarsau din jardiniere si crinii dansau in formatii de culori vii. Melodia clopoteilor de vant devenise aspra si discordanta, freamatul frunzelor parea un suierat prevenitor. Trase de usa urmatoare, plangand, batand cu pumnii. Va rog, va rog, nu ma inchideti afara. Vreau sa vin acasa. Suspinand, porni cu pasi poticniti pe cararea din gradina. Avea sa se duca in spate , sa intre prin veranda cu geamlac. Nu era incuiata niciodata – mama spunea ca o bucatarie trebuie sa fie intotdeauna deschisa musafirilor. Dar n-o mai gasea. Copacii cresteau desi si apropiati, taidu-i calea cu ramurile pline de muschi. Ratacita, derutata, se impiedica de radacini, chinuindu-se sa vada prin intuneric, caci coroanele copacilor acopereau luna. Vantul se intetise, urland, plesnind-o cu izbituri aspre. Frunzele prelungi si zimbate ale palmierilor o loveau ca niste spade. Se intoarse, dar in locul potecii se afla acum raul, oprindu-i drumul spre Sanctuar. Ierburile inalte de pe malurile alunecoase se leganau innebunite. Si atunci se vazu pe ea insasi , stand singura, plangand, pe malul celalalt. Si stiu ca era moarta. Jo se chinui sa se trezeasca din vis, aproape simtindu-i marginile taioase cum ii zgariau pielea, in timp ce se tara spre iesirea din tunelul somnului. Picioarele ii ardeau, iar fata ii era uda de sudoare si de lacrimi. Cu o mana tremuratoare, bajbai dupa lampa de pe noptiera, rasturnand pe jos o carte si o scrumiera plina, in graba de a se smulge din intuneric. Cand se aprinse lumina, isi stranse genunchii la piept, cuprinzandu-si-i cu bratele, si incepu sa se legene pentru a se calma. Nu fusese decat un vis, isi spuse ea. Un simplu cosmar. Era acasa, in patul ei, in apartament, la kilometri intregi de insula unde se inalta Sanctuarul. O femeie in toata firea , de 27 de ani, nu putea sa se sperie de un vis aiurit. Dar inca mai tremura cand intinse mana dupa o tigara. Trebui sa incerce de 3 ori pana reusi sa aprinda un chibrit.

Trei si un sfert, observa ea la ceasul de pe noptiera. Devenea un obicei. Nimic nu era mai rau decat nevricalele de la 3 dimineata. Isi arunca picioarele peste marginea patului si se apleca sa ridice scrumiera rasturnata. Isi spuse ca avea sa curete mizeria maine dimineata. Si ramase asezata astfel, cu tricoul prea larg adunat peste coapse, impunandu-si sa-si vina in fire. Nu stia de ce visele o aduceau inapoi pe insula Dorintei Pierdute, spre casa de unde scapase la 18 ani. Dar Jo banuia ca restul simbolisticii onirice ar fi putut sa fie interpretat de orice stundent in anul 1 la psihologie. Casa era incuiata fiindca se indoia ca ar fi primit-o cineva cu bratele deschise sau cu bucurie, daca se intorcea acasa. In ultima vreme, se gandise intrucatva, intrebandu-se daca nu cumva uitase drumul de inapoiere. Si se apropia de varsta mamei sale cand parasise insula. Disparuta, abandonandu-si sotul si cei 3 copiii, fara o singura privire in urma. Oare Anabelle visa vreodata ca se intorcea acasa? se intreba Jo. Visa si ea ca o astepta o usa incuiata? Nu vroia sa se gandeasca la asta, nu vroia sa si-o aminteasca pe femeia care-i fransese inima cu 20 de ani in urma. Jo isi reaminti ca deja ar fi trebuit sa depaseasca asemenea lucruri. Traise fara mama ei, fara Sanctuar si fara familie. Ba chiar prosperase – cel putin, pe plan profesional. Scuturand absenta scrumul tigarii, privi prin dormitor. Si-l tinea aranjat simplu, practic. Desi calatorea in lung si-n lat, avea foarte putine amintiri. Cu exceptia fotografiilor. Decupase si inramase imaginile albnegru, alegandu-le pe acelea dintre lucrarile ei pe care le gasea cele mai odihnitoare, pentru a decora peretii camerei unde dormea. Ici, o banca goala in parc, numai curbe fluide din fier forjat. Colo, o salcie singuratica lasandu-si frunzele dantelate spre un mic iaz de sticla. O gradina luminata de luna era un studiu in umbre, texturi si forme contrastante. Plaja pustie cu soarele tocmai aparand la orizont ispitea privitorul sa paseasca in fotografie si sa simta nisipul aspru sub picioare.