Ochii Sfinxului

” Welcome to Egypt!” Un tânăr cu mustață neagră şi înfăţişare neglijentă îmi blocă drumul şi îmi întinse mâna. l-am luat-o puţin surprins şi m-am gândit că o fi acum formula la modă de salut adresată turiştilor. A început caracteristicul joc de întrebări: de unde vin şi ce intentionez să vizitez în Egipt. M-am descotorosit amabil, deşi niţel forțat, de insistenţele tipului. Nu pentru mult timp. Nici n-am ieşit bine din clădirea aeroportului din Cairo, că m-a şi acostat un altul cu acel: “Welcome to Egypt!” şi mi-a apucat valizele. O nouă strângere de mână — cu sau fără voia mea. În zilele următoare, acest tratament obositor s-a repetat de nenumărate ori. “Welcome to Egypt!” răsuna în fața Muzeului egiptean din Cairo, “Welcome to Egypt!”, exclama voios vânzătorul de papirus, “Welcome to Egypt!” se auzea din gura lustragiului de la colțul străzii, din cea a şoferului de taxi, a portarului de la hotel şi a negustorului de suveniruri.

Cum fiecare voia să ştie de unde veneam, iar eu mă săturasem să tot răspund la aceeaşi întrebare, i-am replicat cu o mină cât se poate de serioasă celui de al patruzeci şi doilea curios, după ce ne-am strâns, bineînţeles, mâinile, în fața piramidei în trepte din Sakkara: 

— Vin de pe Marte! Neimpresionat câtuşi de puţin de răspunsul meu, mi-a apucat pe loc ambele mâini şi a repetat cu voce tare: 

— Welcome to Egypt! Până aici au ajuns egiptenii: nu-i mai miră nici măcar nişte turişti aterizati de pe Marte. În cincizeci şi patru de ani de viață, am vizitat adesea țara de pe Nil. S-au schimbat aspectul străzilor, mijloacele de transport, aerul poluat cu gaze de eșapament sau noile complexuri hoteliere - ceea ce a rămas însă este negura misterului care planeazä asupra acestei țări, este fascinația care impune respect şi pe care o iradiază Egiptul de mii de ani. În 1954, când eram un adolescent de nouăsprezece ani, am coborât pentru prima dată sub nisipul deşertului Sakkara în gangurile subterane. Un prieten de studenție egiptean şi doi paznici mergeau în fața mea. Fiecare din membrii echipei noastre de patru avea lumânări aprinse, căci atunci, deci cu treizeci şi cinci de ani în urmă, nu exista lumină electrică în cavourile mucegăite şi cu aer stătut, iar tunelele nu fuseseră încă deschise turiştilor. Îmi amintesc, de parcă s-ar fi întâmplat ieri, cum unul dintre paznici a luminat cu lumânarea sa un sarcofag masiv şi înalt cât un stat de om. Flăcăruile pâlpâiau, de abia lăsând să se zărească blocul de granit.