Vine iarna! De ce trebuie opriți Vladimir Putin și inamicii lumii libere

Introducere

 Pe 19 august 1991, CNN transmitea în direct tentativa de lovitură de stat îndreptată împotriva președintelui sovietic Mihail Gorbaciov. Aliați cu KGB, adepții liniei dure din interiorul regimului comunist aflat în plină dezintegrare îl sechestraseră pe Gorbaciov la vila lui de vacanță din Crimeea și declaraseră stare de urgență. Presa din întreaga lume era luată cu asalt de analiști și politicieni, îngrijorați că puciul avea să însemne sfârșitul brusc al programului de perestroika sau chiar debutul unui război civil, întrucât tancurile pătrunseseră deja în centrul Moscovei. Am apărut ca invitat la emisiunea lui Larry King din acea seară, împreună cu fostul ambasador american la ONU, Jeane Kirkpatrick, un profesor din California și un fost agent KGB. Doar eu am susținut că puciul nu avea nici o șansă de succes și că avea să fie înăbușit în mai puțin de 48 de ore, și nu în câteva luni, așa cum preconizau Kirkpatrick și ceilalți. Liderii puciștilor nu aveau nici un fel de sprijin popular, am atras eu atenția, iar tentativa lor de a pune capăt reformelor de care se temeau că vor distruge Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste era condamnată la eșec. Și birocrația conducătoare era, de asemenea, divizată, mulți simțind că aveau mai multe oportunități de dezvoltare în cazul dispariției sistemului sovietic. Opiniile mele au fost confirmate pe deplin, când președintele rus Boris Elțîn s-a urcat, printr-o inițiativă devenită faimoasă, pe un tanc, populația Moscovei a ieșit în stradă pentru libertate și democrație, iar cabala liderilor puciști și-a dat seama că poporul îi e potrivnic. 

Puciștii s-au predat două zile mai târziu. Tentativa de puci nu doar că eșuase, dar accelerase fărâmițarea Uniunii Sovietice, prezentând oamenilor din URSS posibilitatea unei alegeri clare. Dizolvarea Uniunii și un viitor independent constituiau variante puțin riscante, e adevărat, dar nu puteau fi mai rele decât prezentul totalitar. Ca niște piese de domino, fostele republici sovietice au început să-și proclame independența una dupa alta, în lunile ce au urmat. La Moscova, după două zile de la eșecul puciului, o mulțime entuziastă a dărâmat statuia lui Dzerjinski, supranumit „Felix cel de Fier“, temutul fondator al poliției secrete sovietice, statuie aflată în fața sediului KGB. Astăzi, mi-e greu să citesc declarațiile pe care oamenii din acea mulțime le-au făcut presei fără să mă cuprindă emoția. „Astfel începe procesul nostru de purificare“, spunea liderul unui sindicat al minerilor, în vreme ce un preot ortodox afirma: „Vom distruge enorma, periculoasa, tiranica mașinărie a KGB“. Mulțimea scanda „Jos KGB!“ și „Svo-bo-da!“ – cuvântul rusesc pentru „libertate“. Polițiștii și-au dat jos caschetele pentru a se alătura marșului, iar mesaje precum „Călăii KGB trebuie judecați!“ au fost scrijelite pe soclul hulitei statui. Un doctor considera că protestul era diferit de cele din lunile precedente: „Ne simțim ca și cum ne-am fi născut din nou“. Prin urmare, pare șocant faptul că, opt ani mai târziu, pe 31 decembrie 1999, un fost locotenent-colonel din cadrul KGB devenea președintele Rusiei. Reformele democratice, abia pornite, au fost stopate și contracarate. Guvernul a trecut la măsuri punitive împotriva presei și a societății civile. Politica externă a Rusiei a devenit agresivă și beligerantă. Nu a existat vreun proces de purificare, nici vreo judecată pentru călăi și nici o distrugere a mașinăriei KGB. Statuia lui Dzerjinski fusese dărâmată, dar represiunea totalitară pe care ea o reprezenta exista încă. Se născuse din nou – în persoana lui Vladimir Putin.