Descarca UVAR de Mihail Sadoveanu in format pdf.

Încă de atunci prietinul meu profesorul, despre care e vorba în această istorisire, mi-a relatat o întâmplare a pă rinţilor lui. Cum avea obiceiul, a pus în ceea ce-mi spunea amănunte interesante şi oarecare umor, fără a-şi simţi întru nimic înlănţuit destinul de acest fapt divers. Alte fapte le-am aflat de la inginerul rus; la altele am participat eu însumi; asupra seriei, însă, înclin a crede că stăpânea ceva în afară de noi oamenii. Era în 1917, toamna, într-un sat de cătră munte. Lumea se deprinsese cu năcazurile şi cu veştile de la război. Din când în când treceau coloane de ruşi înspre întăriturile din Carpaţi; acolo în sat la Roznov, însă, nu se opreau. În serile limpezi de septemvrie, femeile şi copiii ieşeau pe prispe şi în cerdacuri, ca să asculte în depărtări pulsaţia tunurilor, ca din măruntaiele pământului.

Cu toate tulburările, neliniştile, fiorurile şi molimele, satul îşi ducea fără prea mare zdruncin viaţa la malul Bistriţei, când, într-o noapte, s-a petrecut între neamurile prieti nului meu un lucru dintre cele mai ciudate. Ca de obicei, părinţii profesorului, oameni tihniţi şi bla jini, se culcaseră odată cu găinile. După cântarea întăia a cucoşilor, bătrâna, cu urechea mai ascuţită, se ridicase în capul oaselor, pândind un zvon care se iscase în vecini. Nu desluşea ce-ar putea să fie. Stătu aşa o vreme, cu tâmpla aplecată, apoi coborî din pat ca să sporească 1 lumina candelei.

Dădu la o parte perdeluţele şi-şi vârî nasul în fereastră. Bătrânul sforăia uşor pe patul de lângă sobă. Ce putea să fie? Umblau paşi pe-afară; se amestecau glasuri. „Să ştii că au venit iar moscalii, cugeta bătrâna. De nu mi-ar fura purcelul. De nu s-ar sui în pod, să găsească, după hogeag, clondirul de rachiu. Varvarii aceştia sunt în stare să facă toate blăstămăţiile”. Pe când descânta singură, se auziră la uşa de afară, dincolo de tindă, bocănituri. „Nu-s ruşii, îşi făcu socoteală bătrâna, pentru că ei dau cu picioarele şi cu stratul puştii, suduind. Aceştia văd că bat oarecum cuviincios. Trebuie să fie creştini de-ai noştri.” — Staţi, staţi! zise ea, trecând în tindă. Care-i acolo? Ce este? Nişte mormăieli, din care nu putea desluşi cu desă vârşire nimic, se învălmăşiră dincolo de uşă, pe urmă stătură. — Care-i acolo? Murmurul se stârni iar. Acuma înţelegea bine că nu-i vorbă moldovenească. Cineva bătu iarăşi în uşă, nu cu îndârjire, nici nu nerăbdare.