Întunecare I

Chelnerul aduse două fructiere cu struguri de Constantinopol. Piersici şi pere, între bulgări de gheaţă, pe culcuş de frunze crestate de viţă. Un picolo, cu gîtul sufocat de gulerul tare şi prea înalt, distribui cu dexteritate farfurioarele şi tacîmurile de desert. Orchestra tăcuse. Se înălţa acuma larma glasurilor, sunetul cristalin al paharelor, hohotele şi comenzile întărîtate de aşteptare, umplînd terasa cazinoului de rumoarea neîntreruptă a marilor restaurante, cafeuri şi baruri, de care, cu părere de rău, ca de ultimul post înaintat al civilizaţiei, colonelul Pavel Vardaru, după un concediu de patruzeci şi opt de ore, trebuia să se rupă a doua zi, în zori... În cîteva ceasuri de drum, maşina avea să-l înfunde iarăşi în satul tătăresc, cu bordeie strîmbe şi oarbe de lut, cu împrejmuirile de tizic, cîini flocoşi, măgari zbierînd în asfinţit şi cu praful acela dobrogean – care înfundă nările, zgîrie gîtlejul şi sureşte părul – răsucit în vîrtejuri peste cîmpuri dogorite, fără zare de umbră. 

Cu înduioşare de deportat în preziua exilului, privea arbuştii exotici, plantaţi în cutii de lemn pe marginea terasei, cu frunzele lor lucii care, în bătaia luminii cretoase, păreau tăiate artificial, în zinc; mesele cu necunoscuţi; femeile în toalete spumoase şi străvezii; virajele savante ale chelneri lor printre scaune, balansînd în vîrful braţelor tăvile încărcate; pavilionul capelei vieneze cu femeile în haină roşie, acordîndu-şi viorile între genunchii strînşi; ferestrele largi, încununate de colierele becurilor; afişele uriaşe,strigător văpsite, înfăţişînd un dansator negru şi o celebră dizeuză. Spectacol nepreţuit de confort, risipă şi trai bun, care se va dezlănţui fără preget, scăldat în aceeaşi orgie luminoasă de arcuri voltaice şi răcorit de briza umedă a mării şi mîine, atunci cînd dînsul, orbecăind în bezna satului, apărîndu-se de cîini duşmani şi călcînd în movili de gunoaie, îşi va amăgi nesomnul inspectînd santinelele de noapte. Colonelul Pavel Vardaru îşi simţi pieptul înăbuşit de tristeţea şcolarilor la sfîrşit de vacanţă. 

— Cafele, vă rog? Chelnerul aştepta, înclinat de mijloc, cu faţa rasă, neclintită şi severă, ca şi cum era vorba de cea mai gravă hotărîre diplomatică. — Desigur şi cafele! Tresări, din altă lume, colonelul. Copii, care mai ia cafea? Auzi: două îngheţate, un mazagran... Tu eşti cu mazagranul, Luminiţo? Două marghilomane... Şi lichioruri! Dă-mi lista!... Chelnerul nu se clinti. Clipi numai din ochi. — Ştiu! Aniseta domnului colonel.... Marie Brizard!... Pavel Vardaru îşi prinse monoclul în arcada sprincenei şi privi, de jos în sus, servul în frac, care-i cunoştea gusturile. Se lumină, cu o mare fericire: