Adevărul despre minciunile din politica internaţională

În primăvara anului 2003, Serge Schmemann de la New York Times m-a sunat pe neaşteptate spunându-mi că lucra la un articol despre minciunile din politica internațională pentru secțiunea „Week in Review“ a ediţiei de duminică. Dintr-un motiv sau altul, numele meu îi venise în minte, astfel că a hotărât să mă contacteze. Nu ne mai întâlniserăm niciodată. I-am zis că nu reflectasem niciodată la acest subiect şi nu credeam că exista prea multă literatură despre minciunile din sfera internaţională. Aşteptam să-mi comunice opiniile lui şi apoi aveam să mi le exprim pe ale mele. A procedat întocmai, urmând o discuţie interesantă şi rodnică de peste o oră. După aceea am scris câteva note pe marginea conversaţiei, pe care le-am pus deoparte. Câteva luni mai târziu, în septembrie 2003, am fost invitat să țin un discurs la MIT pe o temă la alegere. Consideram că ar fi fost interesant să vorbesc despre minciunile din politica internaţională, astfel că am căutat notele făcute după discuţia cu Schmemann şi am conceput o prelegere. În următorii şase ani am scris un articol, am mai ținut opt conferinţe şi am purtat numeroase conversații cu prietenii şi colegii pe acest subiect. În tot acest timp am fost frapat de modul î în care abordează oamenii chestiunea minciunilor internaționale.

 Fiecare membru al publicului şi fiecare interlocutor este captivat, mulți dorind să discute pe larg despre această problemă. Unii mi-au trimis ulterior e-mailuri cu punctele lor de vedere, chiar şi unele persoane pe care nu le cunoşteam, dar care asistaseră la o prelegere din această serie. __ Sunt câteva motive pentru care acest subiect generează atât de mult interes. În primul rând, majoritatea oamenilor socotesc minciuna o formă de comportament condamnabilă, cel puțin la o abordare superficială a chestiunii. Aproape toți s-ar indigna dacă ar fi numiţi mincinoşi, chiar dacă unori spun câte o minciună. Într-adevăr, este o acuzaţie atât de gravă, încât oamenii ezită uneori să numească pe cineva mincinos chiar dacă sunt le părere că aşa stau lucrurile; în loc de asta, folosesc un limbaj mai blând. De exemplu, senatorul John Kerry (democrat de Massachussetts) detesta să-l numească „mincinos“ pe preşedintele Bush în timpul cam- „ panici prezidenţiale din 2004, declarând în schimb că acesta din urmă „nu spusese adevărul“ despre Irak şi „indusese în eroare poporul american“. Totuşi, faptul că minciuna este percepută pe scară largă ca un comportament negativ constituie unul dintre motivele pentru care oamenilor le place să vorbească despre ea. Le pune sângele în mişcare. Subiectul le pare încă şi mai interesant unora atunci când fac afirmaţia că, uneori, liderii au motive strategice solide pentru a minţi atât față de alte țări, cât şi faţă de propriii cetățeni. Cu alte cuvinte, minciuna internațională nu înseamnă neapărat un comportament greşit; de fapt, este considerată chiar inteligentă, necesară şi chiar virtuoasă în anumite împrejurări.