Unde se află Tibetul? Poate fi greu de găsit chiar şi într-o librărie. Librarii nesiguri sau stresaţi par să ştie foarte rar ce au de făcut cu cărţile despre Tibet. Unii le pun direct pe raftul dedicat Chinei. Alţii, conştienţi că această strategie nu e populară în rândul multor persoane care nu trăiesc în China, le găsesc un loc undeva în secţiunea „Asia, generalităţi”. Alţii lasă la o parte latura geografică şi aşază aceste cărţi pe raftul dedicat budismului, îngăduindu-i Tibetului să se elibereze în totalitate de complicatele chestiuni politice şi geografice. În Londra există o librărie universitară în care a devenit un obicei să se modifice etichetele de pe rafturile pe care se află şi cărţi despre Tibet: cineva şterge „China” de pe ele şi scrie „Tibet” dedesubt; apoi vine altcineva, şterge cuvântul „Tibet” şi scrie din nou „China”. Şi tot aşa. Situaţia dificilă în care se află aceste cărţi e semnificativă pentru confuzia care domneşte în privinţa Tibetului. Ca să dăm un alt exemplu, să ne uităm pe o hartă. Unde este Tibetul pe hartă? Unii scriitori din epoca noastră fac distincţie între „Tibetul politic”, adică zona delimitată de graniţele Regiunii Autonome Tibet, şi „Tibetul etnografic”, un teritoriu mai vast având în comun o limbă şi o cultură care păstrează caracteristici tibetane vădite.
Acest Tibet mai vast include patru provincii chineze – Qinghai, Sichuan, Gansu şi Yunnan – şi regatele himalaiene Bhutan, Nepal, Sikkim şi Ladakh. În privinţa acestei distincţii, tibetanii au propria versiune, care datează de mai multe secole. Ei denumesc „Tibet” (Bod, pronunţat bö) regiunea centrală a ţării, care, în mare, corespunde actualei Regiuni Autonome, şi „Tibetul Mare” (Bod chen po) teritoriul care cuprinde întreaga cultură tibetană. Şi ca şi cum confuzia nu ar fi destul de mare, ideologiile politice distorsionează orice încercare de a defini Tibetul. Ciocnirea ideologiilor a fost evidentă în special în martie 2009, o aniversare a Tibetului plină de tulburări. Cu cincizeci de ani înainte, protestele contra prezenţei chinezilor în Lhasa conduseseră la fuga lui Dalai Lama în India, la reprimarea violentă a protestatarilor şi la dezintegrarea rapidă a Tibetului tradiţional. În vreme ce Dalai Lama şi guvernul lui tibetan din exil se pregăteau să marcheze aniversarea prin discursuri care să solicite Partidului Comunist să pună capăt regimului represiv din Tibet, guvernul chinez a anunţat că va celebra aceeaşi aniversare ca fiind „ziua eliberării şerbilor”. Este evident că dezbaterea referitoare la identitatea Tibetului s-a transformat într-un război între tabere cu viziuni extrem de diferite.
Într-un asemenea război, istoria joacă, poate, rolul cel mai important. Argumentele aduse în sprijinul ideii că statul tibetan de azi trebuie să fie o regiune a Chinei datează încă de pe vremea Dinastiei Manciuriene, din secolul al XVIII-lea, şi chiar de mai înainte, din epoca marelui Imperiu Mongol din secolul al XIII-lea şi cea a Imperiului Tibetan din secolul al VII-lea. Aceste argumente sunt combătute de tibetani, care susţin că imperiul lor a fost cândva egalul celui chinez şi că relaţiile lor ulterioare cu mongolii şi manciurienii (care oricum nu erau chinezi) se ghidau după modelul relaţiilor dintre protectorii religiei şi preoţii aflaţi sub patronajul lor. Există apoi argumente privind modul de viaţă din Tibet înainte de reformele comuniste din anii 1960. A existat acolo, aşa cum susţin unii, un paradis spiritual, o lume fără de păcat, în care fiecare îşi accepta bucuros soarta, era motivat de compasiune şi mânat doar de năzuinţa budistă supremă de a elibera toate fiinţele vii de suferinţă? Sau era un loc dominat de suferinţele medievale tipice, unde ţăranii erau legaţi de glie pe veci, pe moşia seniorului lor, la lipsa lor de libertate adăugându-se şi ignoranţa lor, într-un sistem în care privilegiile aparţineau călugărilor şi aristocraţiei? Chinezii au spus despre Tibetul tradiţional că era „iadul pe pământ”. În replică, Dalai Lama a caracterizat la fel viaţa din Tibetul de azi. Astfel, anul 1959 a devenit graniţa dintre bine şi rău, asemenea simbolului yin-yang, însă în acest caz albul şi negrul îşi schimbă locurile între ele în funcţie de tabără.
