Critica ta nu are rost, asemenea furiei celui care bate la ușa greșită în locul celei potrivite. Chiar și în scrisoarea anterioară, ca și acum, am simțit o lipsă de voință de a mă explica, știind că explicațiile sunt adesea inutile. În acea zi, veneam cu brațele pline de flori... Nu mă aștepta... Voiam doar să retrăiesc un moment din trecut, acceptând această dorință ca și cum aș bea un singur pahar de vin, conștientă că mai mult nu aș putea suporta. Dar când am sunat la ușă, servitorul mi-a dat un bilet.
Un plic urât, de un albastru deschis, aproape alb, m-a umplut de un sentiment otrăvitor. Nu am știut cum să reacționez, nu am citit chiar biletul, pentru că acum conținutul său era irelevant pentru mine. Altdată, m-aș fi concentrat pe găsirea motivelor, asemănător cu căutarea unei surse de apă subterană într-o peșteră. Îmi părea doar rău pentru bucuria mea și pentru florile pe care le țineam. Am regretat că am plecat, ghidată de superstiție, deoarece eram atât de obosită încât nu mai puteam merge pe jos. Durerea revenea în corpul meu ca și cum anestezicul ar fi trecut prea repede. Pantofii mă strângeau, jartierele lipicioase îmi urmăreau picioarele. Mi-era rușine să mă vadă servitoarea aducând acasă flori neridicate, deși de obicei îmi cumpăr singură flori. Gândirea îmi era confuză și nu puteam folosi o logică coerentă, la fel cum nu te poți sprijini pe un picior bandajat.
Încercam să nu plâng și îmi aminteam stupid de melodia repetitivă a unui nebun care venea cu vacile, așa cum îți aduci aminte de la noi de la vie. De ce a făcut asta? El mă chemase și eu venisem să retrăiesc o oră plăcută dintr-un trecut încă nefinalizat.
Acasă, l-am găsit pe D. stând pe divan și citind. Cred că a început să citească doar când a auzit pașii mei. M-a enervat și cred că indignarea mea se vedea clar. Totuși, mi-era milă de el... Era palid și neplăcut la vedere, cu ochii încețoșiți și gura uscată. Voiam să-i spun să nu mai vină la mine când nu sunt acasă, dar mi-era teamă că mânia mea i-ar afecta nervii. Așa că am zâmbit și i-am întins mâna. Mi-a sărutat mâna timid și a încercat să ghicească parfumul meu. Mă parfumasem din nou cu parfumul asociat cu vechea mea iubire, ca un miros dintr-o grădină.
Apoi a întrebat neîndemânatic: „Te superi că te-am așteptat?” Întrebarea lui, care nu avea decât un răspuns, m-a iritat mai mult decât așteptarea însăși și nu am răspuns. Orice altcineva ar fi plecat, dar el a rămas, umilit și cu sufletul retras. Mi-am dat seama că am fost prea dură și am vrut să repar răul făcut acestui om cu nervii săi fragili. Am chemat servitoarea să pregătească ceai. El s-a luminat la această schimbare. M-am simțit mulțumită de mine însămi.
