Maitreyi

Harold se bărbierea în oglinda cu picior de pe măsuţa lui. Văd şi acum scene: ceştile cu ceai, pijamaua lui mauve mînjită cu cremă de ghete (a bătut sîngeros pe boy pentru întâmplarea aceasta, deşi o murdărise chiar el, cînd se întorsese într-o noapte beat de la balul Y.M.C.A.), nişte gologani de nichel pe patul desfăcut şi eu încercînd zadarnic să-mi desfund pipa cu un sul de hîrtie, pe care îl răsuceam pînă ce se subţia ca un chibrit. ― Nu zău, Allan, cum de-ţi poate plăcea ţie o bengaleză? Sunt dezgustătoare. M-am născut aici, în India, şi le cunosc mai bine decît tine. Sunt murdare, crede-mă. Şi apoi, nu e nimic de făcut, nici dragoste. Fata aceea n-are să-ţi întindă niciodată mîna... Ascultam toate acestea cu o nespusă desfătare, deşi Harold nu înţelesese nimic din cele ce îi spusesem eu şi credea că, dacă vorbesc de braţul unei fete, mă şi gîndesc la dragoste. Dar e ciudat cît de mult îmi place să aud vorbindu-se de rău de cei pe care îi iubesc sau de care mă simt aproape, sau care îmi sunt prieteni. Cînd iubesc cu adevărat pe cineva, îmi place să ascult lumea bîrfindu-l; asta îmi verifică oarecum anumite procese obscure ale conştiinţei mele, pe care nu le pricep şi de care nu-mi place să-mi aduc aminte. S-ar spune că, paralel cu pasiunea sau interesul meu sincer faţă de cineva, creşte şi o pasiune vrăjmaşe, care cere suprimarea, alterarea, detronarea celei dîntîi. 

Nu ştiu. Dar surprinzîndu-mă plăcut impresionat de critica idioată pe care Harold ― prost şi fanatic ca orice eurasian ― o făcea femeilor bengaleze, mi-am dat îndată seama că ceva mai adînc leagă încă amintirea Maitreiyiei de gîndurile sau dorurile mele. Lucrul acesta m-a amuzat şi m-a turburat totdeodată. Am trecut în odaia mea, încercînd automat să-mi desfund pipa. Nu ştiu ce-am mai făcut după aceea, pentru că întîmplarea nu se află notată în jurnalul meu de-atunci, şi nu mi-am adus aminte de ea decît cu prilejul coroniţei de iasomiei a că poveste am s-o scriu eu mai departe, în acest caiet. Mă aflam, atunci, la începutul carierei mele în India. Venisem cu o sumă de superstiţii, eram membru în „Rotary Club”, foarte mîndru de cetăţenia şi descendenţa mea continentală, citeam mult despre fizica matematică (deşi în adolescenţă visasem să mă fac misionar) şi scriam aproape zilnic în jurnal. După ce am predat reprezentanţa locală a uzinelor „Noel and Noel” şi fusesem angajat pentru desen tehnic la noua societate de canalizare a deltei, am cunoscut de mai aproape pe Narendra Sen (care de pe atunci încă era foarte cunoscut şi respectat în Calcutta, fiind cei dintîi inginer laureat din Edinburgh), şi viaţa mea a început să se schimbe. Cîştigam mai puţin acum, dar îmi plăcea munca. Nu eram nevoit să mă coc în birourile din Clive Street, să semnez şi să descifrez hîrtii şi să mă îmbăt în fiecare seară de vară ca să mă feresc de neurastenia. Eram plecat la fiecare două-trei săptămîni, aveam iniţiativa lucrărilor din Tarnluk, şi creştea inima în mine cînd vedeam construcţia înălţîndu-se de cîte ori trebuia să vin de la centru şi să lucrez pe teren.