Numele mi-l știe vântul
Titlu
Numele mi-l știe vântul
Autor
Isabel Allende
Categorie
Literatura contemporană

În aer plutea un început de nenorocire. încă de dimineaţă, un vânt de nesiguranţă mătura străzile, şuierând printre clădiri, strecurându-se prin uşi şi fe restre. ,A venit iarna”, şi-a zis Rudolf Adler ca să-şi facă curaj, dar apăsarea pe care o simţea în piept de câteva luni nu avea nici o legătură cu vremea sau cu data din calendar. Frica era o duhoare de rugină şi gunoi care i se lipise de nări; nici tutunul pipei, nici aroma citrică a loţiunii de după ras nu reuşeau s-o atenueze. Iar în seara aceea mirosul de frică agitat de vânt îl împiedica să respire, se simţea ameţit şi îi era greaţă. S-a hotărât să-şi expe-dieze pacienţii care îşi aşteptau rândul şi să închidă cabinetul mai devreme. Mirată, asistenta l-a întrebat dacă este bolnav. Lucra cu el de unsprezece ani, şi în tot acest timp medicul nu-şi neglijase niciodată obligaţiile; era un tip metodic şi punctual. „Nimic grav, am răcit, Frau Goldberg. Am să mă duc acasă.”

Au făcut ordine în cabinet şi au dezinfectat instrumentele şi şi-au luat la revedere în uşă, ca de obicei, nebănuind că nu se vor mai vedea nicicând. Frau Goldberg s-a dus spre staţia de tramvai, Rudolf Adler a pornit cu paşi repezi pe cele câteva străzi care-l despărţeau de farmacie, cu capul vârât între umeri, cu o mână ţinându-şi pălăria, iar cu cealaltă ducându-şi geanta. Pavajul era umed, cerul era înnorat, mai devreme picurase, va urma o ploaie de toamnă din acelea care-l prindeau veşnic fără umbrelă, şi-a zis el. Străbătuse străzile acelea de mii de ori, le cunoştea pe de rost, îşi admirase dintotdeauna oraşul, unul dintre cele mai frumoase din lume, armonia edificiilor baroce şi art nouveau, copacii maiestuoşi care începeau să-şi lepede frunzele, piaţa cartierului cu sta-tuia ecvestră, vitrina cofetăriei cu etalajul ei de dulciuri şi cea a anticariatului, plină de curiozităţi; numai că de data asta nu şi-a ridicat privirea. Pe umeri purta povara întregii lumi. În acea zi zvonurile ameninţătoare începuseră cu ştirea unui atentat la Paris: un diplomat german ucis cu cinci gloanţe de un tânăr evreu polonez. Megafoa-nele celui de al Treilea Reich clamau răzbunare. Din martie, când Germania anexase Austria si Wehrmachtul defilase cu mândrie militară prin centrul Vienei în aclamaţiile unei mulţimi entuziaste, Rudolf Adler era cuprins de nelinişte.

Temerile sale începuseră cu câţiva ani în urmă şi sporiseră pe măsură ce puterea naziştilor se întărea cu finanţarea si armele lui Hitler. Apelau la terorism ca armă politică, profitând de nemulţumirea - mai ales a tinerilor - faţă de problemele economice, care continuau de la Marea Criză din 1929, şi de sentimentul de umilinţă produs de înfrângerea din Războiul cel Mare. În 1934 îl asasinaseră pe şeful guvernului, Dollfuss, într-o lovitură de stat eşuată, iar de atunci omorâseră opt sute de persoane în diverse atentate. Îşi intimidau oponenţii, provocau tulburări şi ameninţau cu războiul civil.

La începutul anului 1938 starea de violenţă internă ajunsese de nesuportat, în timp ce, de partea cealaltă a graniţei, Germania făcea presiuni pentru a transforma Austria într-o provincie germană. în ciuda concesiilor făcute de guvern, Hitler a ordonat invazia. Partidul nazist austriac pregătise terenul, astfel că trupele invadatoare nu numai că n-au întâmpinat nici o rezistenţă, dar au fost aclamate de majoritatea populaţiei. Guvernul a capitulat, două zile mai târziu Hitler în persoană intra triumfător în Viena. Naziştii aveau control absolut în întreg teritoriul.

Orice opoziţie devenea ilegală. Legile germane, aparatul de represiune al Gestapo ului şi al SS-ului, fanatismul antisemit au intrat imediat în vigoare. Rudolf ştia că si Rachel, soţia sa, care înainte vreme fusese o persoană raţională şi practică, deloc dispusă să vadă răul, acum era aproape paralizată de anxietate şi dependentă de medicamente. Amândoi se străduiau să protejeze inocenţa lui Samuel, numai că băiatul de aproape şase ani avea maturitatea unui adult: observa, asculta şi înţelegea fără să pună întrebări. Mai întâi Rudolf i-a administrat soţiei tranchilizantele pe care le prescria pacienţilor, dar cum nu-şi mai făceau efectul a trecut la nişte picături puternice, pe care le procura în nişte sticluţe negre neetichetate. Ar fi avut si el nevoie de ele, dar nu era posibil, căci n-ar mai fi făcut faţă profesional