Fetita careia nu-i placea numele sau PDF de Elif Shafak

Într-un oraş mare, pe o stradă largă, la etajul al treilea al unui bloc albastru, locuia o fetiţă. Nu era nici prea înaltă, nici prea scundă. Culoarea părului ei era de un castaniu care vara bătea spre galben, iar toamna, spre roşcat. Poate că era un pic cam slăbuţă, dar nu s-ar zice nici că era slabă de s-o ia vântul pe stradă. Faţa îi era rotundă şi ochii, căprui. Cel mai mult îi plăcea să citească, să asculte muzică, să se uite la filme, să deseneze, să se joace cu mingea, să sară coarda şi să facă biscuiţi cu ciocolată. Jocul care îi plăcea cel mai mult şi pe care îl juca singură era acela de a ghici forme cunoscute în norii de pe cer. Uneori, un nor se asemăna foarte tare cu un melc uriaş, alteori cu o girafă. Uneori semăna cu un hamburger, alteori cu o îngheţată care se topeşte în cornetul ei.

Fetiţa avea şi animale preferate: pisicile, câinii, caprele, caii şi veveriţele dungate. Adevărul este că nu întâlnise încă în viaţa ei o veveriţă dungată, dar, chiar şi-aşa, le iubea. Pereţii camerei ei erau plini de poze cu veveriţe dungate.

Încă de când era cât un dop îşi dorise o pisică. Sau un căţel. Sau o capră. Sau un cal. Dar mama ei, doamna Hayal, îi spunea întotdeauna „Nu se poate! Pisicii îi cade părul şi

am să fac alergie, capra behăie şi-o să deranjeze vecinii. Iar calul nu avem unde să-l ţinem, fetiţa mea”.

— Dar, mami, vreau şi eu să hrănesc un animal! — Îl vei hrăni când vom merge la grădina zoologică!

— Dar e interzis! Şi, oricum, eu vreau să avem animalul nostru la noi acasă!