S-a întors. Mami doarme sau iarăşi îi e rău. Mă ghemuiesc sub masa din bucătărie. O văd pe mami printre degete. Doarme pe canapea. Mâna ei e întinsă pe covorul verde şi lipicios, iar el are în picioare cizmele cu catarame lucioase. Stă aplecat deasupra ei şi ţipă. O loveşte cu o curea. Scoală-te! Scoală-te! Eşti o curvă nenorocită! Eşti o curvă nenorocită! Eşti o curvă nenorocită! Eşti o curvă nenorocită! Eşti o curvă nenorocită! Eşti o curvă nenorocită! Eşti o curvă nenorocită! Eşti o curvă nenorocită! Mami scânceşte. Opreşte-te. Te rog, opreşte-te. Mami nu ţipă. Mami se ghemuieşte pe canapea. Îmi vâr degetele în urechi şi închid ochii. Zgomotul încetează. El se răsuceşte pe călcâie şi îi văd cizmele tropăind prin bucătărie, încă are cureaua în mână. Mă caută. Se apleacă şi rânjeşte. Miroase urât. A ţigări şi băutură. Aici erai, căcat cu ochi! Îl trezeşte un geamăt sfâşietor. Dumnezeule! E scăldat în sudoare, iar inima îi bate nebuneşte. Ce dracu’? Se ridică brusc în capul oaselor şi îşi prinde faţa în mâini. Căcat! Au revenit! Geamătul era al meu. Inspiră adânc, să se liniştească, încercând să-şi elibereze mintea şi nările de damful de whisky ieftin şi de izul stătut de ţigări Camel.

Am reuşit să supravieţuiesc celei de-a treia zi fără Christian şi primei zi de serviciu. A fost o variaţie bine-venită. Ziua a trecut foarte repede – multe feţe noi, tot felul de sarcini şi domnul Jack Hyde. Cu ochii lui albaştri şi sticloşi, domnul Jack Hyde se apleacă deasupra biroului meu şi îmi zâmbeşte. — Te-ai descurcat excelent, Ana. Cred că o să facem o echipă grozavă. Nu ştiu cum, dar reuşesc să-mi ridic colţurile gurii într-un surogat de zâmbet. — Aş vrea să plec, dacă nu mai ai treabă cu mine, spun eu cu glas scăzut. — Sigur, e cinci jumate. Ne vedem mâine. — La revedere, Jack. — La revedere, Ana. Îmi iau geanta şi haina şi pornesc spre uşă. Odată ajunsă afară, inspir cu nesaţ aerul serii din Seattle. Dar nu reuşesc să umplu golul din piept, un gol care e acolo de sâmbătă dimineaţă – o amintire dureroasă a despărţirii pe care am suferit-o. Pornesc spre staţia de autobuz cu capul în jos, privindu-mi picioarele şi gândindu-mă la lucrurile care îmi lipsesc: scumpa mea Wanda, vechiul meu Volkwagen Beetle, sau Audi-ul. Dar îndepărtez imediat acest regret. Nu. Nu te gândi la el. Desigur, îmi pot permite o maşină – o maşină nouă şi frumoasă. Presupun că a fost extrem de generos, ceea ce îmi lasă un gust amar în gură, dar îndepărtez şi acest gând, încercând să-mi păstrez mintea amorţită şi goală. Nu mă pot gândi la el. Nu vreau să izbucnesc iarăşi în plâns – nu pe stradă. Apartamentul e gol. Îmi e dor de Kate şi mi-o imaginez stând pe plaja din Barbados, cu un cocteil rece în mână. Deschid televizorul cu ecran plat, pentru ca zgomotul să umple vidul şi să-mi ofere iluzia că am companie, dar nici nu ascult, nici nu mă uit la ecran. Iau loc şi privesc în gol spre peretele de cărămidă. Sunt amorţită. Nu simt decât durerea. Oare cât timp va trebui s-o îndur? Soneria mă smulge din suferinţă, iar inima îmi stă în loc preţ de o clipă. Cine ar putea fi? Apăs pe butonul interfonului.