Mami! Mami! Mami doarme pe podea. Doarme de mult timp. O pieptăn, întrucât ştiu că-i place. Dar nu se trezeşte. O scutur. Mami! Mă doare burtica. Mi-e foame. El nu e aici. Mi-e sete. În bucătărie, trag un scaun lângă chiuvetă şi beau direct de la robinet. Apa îmi împroaşcă puloverul albastru. Mami încă doarme. Mami, trezeşte-te! Stă nemişcată. E rece. Îmi aduc pătura şi o învelesc pe mami, apoi mă întind pe covorul verde şi lipicios de lângă ea. Mami încă doarme.

Am două maşinuţe de jucărie. Sunt pe podea, alături de mami. Cred că mami e bolnavă. Caut ceva de mâncare. Găsesc nişte mazăre în frigider. Mănânc boabele pe îndelete. Îmi dau dureri de stomac. Dorm lângă mami. Mazărea s-a terminat. Mai e ceva în frigider. Miroase ciudat. O ling şi mi se lipeşte limba de ea. O mănânc încet. Are un gust neplăcut. Beau nişte apă. Mă joc cu maşinuţele, apoi mă culc lângă mami. Mami e atât de rece şi nu se mai trezeşte. Uşa se trânteşte de perete. O acopăr pe mami cu pătura. A venit. Căcat! strigă el. Ce pula mea s-a întâmplat?

Ah, curvă nenorocită. Căcat! Pizda mă-sii! Piei din ochii mei, căcat cu ochi. Îmi dă un picior, şi mă lovesc cu capul de podea. Mă doare capul. A venit o doamnă poliţistă. Nu, nu, nu. Nu mă atinge. Nu mă atinge.

Nu mă atinge. Stau lângă mami. Nu. Nu te apropia de mine. Doamna poliţistă dă pătura la o parte. Apoi mă ridică de jos. Ţip. Mami! Mami! Vreau la mami! Cuvintele au dispărut. Nu mai pot pronunţa cuvintele. Mami nu mă poate auzi. Nu mai am cuvinte. — Christian! Christian! îl smulge vocea ei speriată din adâncul coşmarului, din adâncul disperării. Sunt aici. Sunt aici. Christian se trezeşte, iar ea se apleacă deasupra lui, apucându-l de umeri şi scuturându-l, cu chipul chinuit de nelinişte, cu ochii albaştri măriţi şi plini de lacrimi. — Ana – vocea lui e o şoaptă, iar gura desfigurată de panică –, eşti aici. — Bineînţeles că sunt aici. — Am avut un vis… — Ştiu. Sunt aici. Sunt aici. — Ana, îi murmură el numele – un talisman împotriva spaimei negre şi sufocante care îi străbate trupul.

— Şşş… sunt aici, îl linişteşte ea, apoi se ghemuieşte în jurul lui, cuprinzându-l cu mâinile şi picioarele ca într-un cocon, căldura ei pătrunzându-i trupul, alungând umbrele, alungând frica. Ea e soarele, ea e lumina… ea e a lui. — Te rog, să nu ne certăm, îi cere el cu glas răguşit, luând-o în braţe. — Bine. — Jurămintele. Fără supunere. Pot să fac asta. O să găsim o cale. Vorbele i se desprind în grabă de pe buze, într-un amestec de ardoare, confuzie şi nelinişte. — Da, o să găsim. Întotdeauna vom găsi o cale, şopteşte ea, iar buzele i se lipesc de ale lui, aducându-l înapoi în prezent