Dincolo de adicția primară

Introducere 

Fondatorul psihanalizei, Sigmund Freud, a recunoscut, după cum bine se știe, că tot ceea ce poate realiza tratamentul psihanalitic este să transforme „suferința isterică într-o nefericire comună“ (1895a, p. 305). Implicația acestei recunoașteri constă în faptul că nicio ființă umană nu poate scăpa de o anumită doză, oricât de neînsemnată, de nefericire. Treizeci și cinci de ani mai târziu, Freud (1930/2010) a afirmat că un minimum de disconfort emoțional este inevitabil, fiindcă, la un moment dat în viață, cu toții vom fi victimele unor acte crude ale naturii, vom fi trădați de prieteni și rude, iar corpul ni se va deteriora treptat. Și, desigur, Freud nu a fost singurul care a ajuns la concluzia că o anumită doză de suferință emoțională însoțește invariabil existența umană. Primul Nobil Adevăr al lui Buddha a întruchipat tocmai această constatare, iar Henry David Thoreau (1854) a declarat sumbru că majoritatea oamenilor duc o viață de „disperare liniștită“. La fel de omniprezente ca nefericirea umană sunt și încercările oamenilor de a o combate sau minimiza. De-a lungul secolelor, aceștia au conceput nenumărate metode pentru a reduce sentimentele de neajutorare și nemulțumire: credința în Dumnezeu, eforturi hotărâte de a îmblânzi forțele naturii, retragerea în singurătate, refugiul în omnipotența creativității, idealizarea iubirii, absorbirea completă în muncă și utilizarea substanțelor care modifică starea de spirit. Această din urmă metodă a devenit un subiect consumator (joc de cuvinte neintenționat) al preocupărilor medicale, cercetărilor științifice, psihiatriei, studiilor cu privire la sănătatea populației, filmelor și pieselor de teatru, elaborării politicilor civile și senzaționalismului tabloidelor. Această evidențiere actuală a nevoii omului de a se sustrage propriei disforii existențiale prin consumul de alcool, opioide, marijuana și alte substanțe de acest gen nu trebuie să ne facă să trecem cu vederea faptul că istoria omenirii este plină de dovezi că astfel de dependențe au existat din timpuri imemoriale. Cu toate acestea, povestea căutării de către om a euforiei active sau a evadării din planul conștient implică și alte mijloace decât utilizarea substanțelor psihoactive. Activitățile obișnuite ale vieții, cum ar fi mâncatul, mersul la cumpărături, cititul, navigarea pe internet, sexul și munca, toate pot fi libidinizate și antrenate în centrifuga psihică a dependenței. Aceste „dependențe fără substanțe“ (Fenichel, 1945) pot servi și ca retrageri psihice din suferința emoțională, provocând însă, din păcate, și mai multă suferință.