Democratie si totalitarism

INTRODUCERE 

Acest volum, publicat iniţial la „ Centre de Documentation Universitaire" cu titlul, mai exact dar prea lung, Sociologie des societes industrielles, esquisse d'une theorie des regimes politiques, este al treilea dintr-o serie din care fac parte şi La lutte de classs (la Centre de Documentation Universitaire, cu titlul e developpement de la societe industrielle et la stratiication sciale). Deşiiecare dintre aceste căţi constituie un întreg şi se poate citi idependent de celelalte două, numai întreaga serie ne pennite să obţinem adevăratul sens al cercetării. Aceste nouăsprezece lecţii au fost susţinute la Sorbona în timpul anului universitar 1957-1958. Nu pot deci decât sâ amintesc mai întâi avertismentul prezent în prefaţa lucrării Dix-huit le9ons sur la societe industrielle: „Etapă a unei cercetări, instrument de lucru pentru studenţi, cursul sugerează o metoă, schiţează concepţii, aduce fapte şi idei, păstrează şi nu poate să nu păstreze amprentele învăţăturii şi ale improvizaţiei. Lecţiile nu au fost redactate dinainte: stilul este deci un stil oral, cu greşeli inevitabile pe care corecţiile ulterioare le-au mai atenuat, dar nu le-au îndepărtat deinitiv." Cititorul nu trebuie să uite anul universitar în care a fost susţinut acest curs-1957-1958-dacă vrea să intepreteze corect anumite lecţii, În special pe cea de-a 11-a, La coruption du regime ran9ais, şi cea de-a 19-a, cea din urmă susţinută în a doua jumătate a lunii mai, după !l'enimentele din 13 1nai şi înainte de venirea la putere a generalului de Gaulle. Rezultă deci, în mod evident, că toate consideraţiile referitoare la regimul francez, adică regimul din timpul celei de-a 1\1-a Republici, nu mai prezintă interes în zilele noastre. Ele au un caracter retrospectiv, a şi consideraţiile referitoare la regimul de la Weiar. Ele nu şi-au pierdut totuşi întreaga semnicaţie. Dimpotrivă, au câştigat poate o deschidere istorică deşi au pierdut pe plan poliic sau junalistic. Trecerea de la cea de-a IV-a la cea de-a V-a Republică reprezintă de acum un model, deja clasic în felul său, al sfârşitului unei democraţii coupte aşa cum este şi trecerea de la Republica de la Weimar la cel de-al Treilea Reich. Modelul rancez este, într-o anumită măsură, liniştitor, pe când cel gennan al Republicii de la Weimar era terfiant. n ambele cazuri s-a produs o lovitui de stat legală sau semilegalâ. Hitler a fost numit în funcţia de cancelar de preşedintele Hindenburg, la fel cum generalul de Gaulle, desemnat de Rene Coy, a fost investit de Adunarea Naţională fanceză. Votul în cadul Adunării nu a fost decât în aparenţă liber. Rebeliunea a precedat seducţia. Istoricii au încă păreri contadictorii în ceea ce priveşte rolul pe care l-a avut generalul de Gaulle în evenimentele din Alger. El nu ea singurul care putea dori sau organiza revolta francezilor din Algeria şi a annatei dar, începând cu declaaţia comunicatei presei la 15 ai, în momenul în care semirizvrătiţii din Alger păreau sl ezite să treacă Rubiconul, el a fost cel care, în mod direct sau prin intennediari, a ăcut jocurile, menţinând totuşi distanţa necesară faţă de oamenii din Alger pentru a părea un arbitu, dacă nu chiar un salvator în ochii personalului politic al celei de-a IV-a Republici. Acest personal politic ea conştient def apul că va pierde puterea imediat ce solitarul de la Colombey o va redobândi, dar, în cazul în care operaţiunea denumiti Resurecion1 era dusă la bun sfârşit, nu avea de pierdut doar puterea. Franţa s-a dovedit o dată în plus expertl în „ arta loviturilor de stat legale", pentu a folosi din nou expresia care igurează în lecţia a 19-a. Votul Adunării Naţionale din iunie 1958 s-a supus constrângerii, comparabile în această privinţă cu votul Adunării Naţionale de la Vichy din iulie 1940. Umbra pretorienilor plana asupra „Maison sans fenetres" (Casaărăferestre) din Palatul Bourbon2, aşa cum cu optsprezece ani înainte planase asupa Cazinoului din ichy. „Republica deputaţilor" nu a avut în secolul X matiri al căror nume să poatăi reţinut de istorici aşa cum a fost cel al lui Baudin, victima loviturii de stat necamulate a lui Ludovic-Napoleon.