Confesiuni

Viața Sfântului Augustin, s‑a spus de atâtea ori, reprezintă imaginea completă a celei mai fascinante aventuri în care poate fi angrenată o ființă umană: căutarea lui Dumnezeu, a Binelui și Adevărului suprem, asumată în deplină cunoștință de cauză și cu implicare totală. De la simplul credincios care contemplă imaginea tradițională a episcopului de Hippona – purtându‑și în mână inima străpunsă de săgeți din care ies flăcările iubirii –, la mai‑marii lumii care caută în gândirea lui un sens și o justificare a puterii lor seculare, și până la intelectualul care se regăsește în neliniștea sa interogativă și în nevoia lui de certitudini, Augustin este pentru fiecare modelul apropiat, accesibil prin suferință și expiere, al unei umanități integrale. Acest mare păcătos devenit sfânt, acest erudit rafinat și senzual devenit cel mai redutabil polemist creștin, arhitect principal al impozantei teologii creștine și deopotrivă creator al instrumentarului ei conceptual, nu încetează, de la moartea sa, în anul 430, să incite, să cheme, să trezească din amorțire, să uimească. Istoria omenirii nu duce lipsă de genii fecunde, nici de eroi exemplari. Dar foarte rar s‑a întâmplat ca o viață zbuciumată și profund implicată în destinul comunității să fi lăsat timp suficient pentru scrierea unei opere aproape neverosimile prin dimensiuni și diversitate1 . 

Că o simțim sau nu, că o dorim sau nu, amprenta acestei mari personalități asupra felului nostru de a fi, de a gândi și de a ne comporta este indeniabilă. Adevărat îndrumător spiritual al întregii creștinătăți în acel atât de zbuciumat secol al IV‑lea, angrenat cu o energie nesecată în combaterea celor mai redutabile erezii care au amenințat creștinismul apostolic, Augustin a rămas autoritatea teologică supremă de‑a lungul întregului Ev Mediu. Carol cel Mare, împăratul care a pus bazele îndepărtate ale Europei moderne, se spune că purta în permanență asupra sa De civitate Dei; cam toate curentele de gândire din scolastică, adesea în violentă polemică unele cu altele, nu ezitau să și‑l revendice ca autoritate legitimantă; Luther și Calvin l‑au considerat predecesor al lor, dar și teoreticienii Contrareformei tot în el au căutat sursa de legitimare. Mari mistici de la sfârșitul Evului Mediu (un Meister Eckhart sau un Sf. Bonaventura între alții), Inchiziția sau sistematizatori ai edificiului dogmatic creștin precum Toma d’Aquino, dar și inovatori umaniști precum Dante sau Petrarca se regăsesc în Augustin. Augustinismul este mai mult, mult mai mult decât un „curent de gândire“, este o lume, diversă și nu rareori contradictorie. Blaise Pascal reclamă modelul augustinian ca punct de plecare al crizei care i‑a marcat reînnoirea radicală a gândirii, Descartes își descoperă temele revoluționare în scrierile Sfântului Augustin (dubito ergo cogito, cogito ergo sum este o formulă de pură inspirație augustiniană)2 , teodiceea leibniziană își are sursa principală de asemenea în Augustin! Spirite romantice precum Rousseau, Lessing, Schlegel, Herder găsesc și ei în neliniștea augustiniană puncte de sprijin sau pretexte de legitimare culturală. Mari apostați ai secolului al XIX‑lea, precum un Nietzsche, îl găsesc demn să fie atacat și contestat, părinții psihanalizei găsesc în viața sa, în special în relatările din Confesiuni, sursa ideală de exemple care să le ilustreze teoriile, filozofi moderni de diferite orientări descoperă cu surpriză că soluțiile lor în domeniile metafizicii, epistemologiei, gnoseologiei sau hermeneuticii fuseseră prefigurate de autorul tratatelor De Trinitate, De civitate Dei, De libero arbitrio, De doctrina Christiana. Ca să nu mai vorbim de teologia „oficială“ sau de istoricii religiilor, care‑și găsesc în scrierile lui Augustin surse de informare de primă mână referitoare la ereziile secolelor al IV‑lea și al V‑lea