Cine sunt eu într-o societate traumatizată

Cuvânt-înainte 

De ce scriu această cărticică? Totul a început pentru mine în primele luni ale anului 2017, odată cu înrăutățirea situației mondiale. Cu războaiele din Irak, Siria și Libia. Cu puhoaiele de refugiați crescânde, generate de acestea, cu oameni din Afganistan, Irak, Siria și Africa, veniți și în Germania. Cu alegerea lui Donald Trump ca președinte al SUA. Cu edificarea unei dictaturi în Turcia. Cu mișcările dreptei naționaliste în Franța, Irlanda de Nord și Germania. Cu amenințarea războiului atomic dintre Coreea de Nord și Statele Unite. Spre a menționa doar ceea ce este evident și mi se pare a fi deosebit de amenințător. Ți se taie respirația când înțelegi cu câtă obrăznicie și cinism ți se vorbește neîncetat de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial despre un al Treilea Război Mondial, vânzându-ți-se asigurări de pace. Cum se lucrează neabătut la construcția imaginii inamicilor și cum lumea se cramponează de ea. Cum orice altă escaladare în bătălia decisivă dintre SUA și aliații ei din NATO, pe de o parte, și fosta URSS, acum Rusia, pe de altă parte, este anunțată ca o pură măsură defensivă. 

N-am mai putut dormi liniștit. Am observat cum gândurile mele se învârtesc tot mai puternic în jurul acestor realități globale și sociale. Mi-a crescut în permanență nivelul de stres. M-am întrebat cum m-aș putea opune. M-am gândit că acum ar trebui să aduc mai repede printre oameni cunoștințele pe care le-am dobândit de-a lungul anilor prin activitatea mea terapeutică. Înainte de a fi prea târziu. Ca oamenii să se trezească în sfârșit și să înceteze să se mai traumatizeze reciproc în mod absurd. Ca ei să nu mai escaladeze prin intermediul războaielor și al terorii aceste dinamici demente ale relației agresor-victimă. Ca ei să nu se mai împingă reciproc în abisul unei catastrofe atomice. Am venit pe lume în 1957 într-un sătuc din Bavaria. Un portret spart al lui Hitler în mansarda casei bunicii mele din partea mamei, un pistol funest în noptiera celui mai mare frate al mamei, teama pe care mi-o trezeau filmele de război în alb-negru, pe care le vedeam la televizorul recent achiziționat — din copilărie nu mi-au rămas prea multe amintiri despre ultimul mare război pe pământ german. Abia mult mai târziu mi-am dat seama cât de traumatizați au fost părinții mei de obârșia lor, de dictatura nazistă și de evenimentele imediate ale războiului. Abia de câțiva ani am putut să înțeleg și să simt într-o oarecare măsură cât de mult am fost traumatizat eu însumi de către părinții mei traumatizați.