Chiriașa
Acum șase luni, altcineva stătea exact în locul unde mă aflu eu acum – adică la etajul douăzeci și cinci al blocului-turn care găzduiește Coble & Roy, firma de marketing din Manhattan pentru care lucrez – și acel altcineva a încercat să sară în gol. Din nefericire (sau din fericire) pentru el, fereastra nu poate fi rabatată decât vreo șapte-opt centimetri, deci un bărbat adult nu se poate strecura prin crăpătura aia. A încercat s-o forțeze și s-o deschidă cât să încapă pe acolo, dar nu i-a ieșit. Agenții de pază au reușit să-l oprească înainte să se prăbușească în gol, cale de douăzeci și cinci de etaje, către propria moarte, iar acum se află undeva, într-un sanatoriu din nordul New Yorkului, culegând margarete sau poate cântând, ori primind vreo terapie de șoc ori ce mama dracului mai fac ei acolo, în locuri din astea. Iar eu am primit jobul lui. Mi l-am dorit, recunosc.
Mi l-am dorit din secunda în care am început să lucrez aici. Este o funcție supertare. Toată lumea s-a aruncat în luptă după ce Quigley și-a încercat plonjonul cu capul înainte. Iar acum este a mea. Iar biroul cel nou pe care l-am primit? E fenomenal. Scaunul îmbrăcat în piele costă mai mult decât prima mea mașină și îmi susține perfect spatele, protejând coloana. Canapeaua din piele cafenie se asortează cu biblioteca din lemn de nuc peruvian, în aceeași nuanță ca biroul poziționat în centrul încăperii, de parcă ar fi fost amândouă sculptate din trunchiul aceluiași copac. Însă partea cea mai frumoasă este plăcuța cu numele meu aflată pe birou, pe care scrie cu litere aurii:
