A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut

Ideile lui Rogers prevalează categoric în domeniul sănătății mintale. Şcoala psihanalitică avangardistă din prezent se numeşte „psihologia sinelui“, nume pe care ar fi putut să-l inventeze Rogers. La fel ca terapia centrată pe client, elaborată de Rogers în anii 1940, psihologia sinelui înțelege că relația, mai mult decât insightul, este esenţială pentru schimbare; de asemenea, la fel ca psihoterapia centrată pe client, psihologia sinelui susține că nivelul optim al frustrării este „cât mai puțină posibil". Atitudinea terapeutică din psihologia sinelui seamănă cel mai bine cu atitudinea pozitivă necondiționată. Dar psihologia sinelui - întemeiată în Chicago la vremea când Rogers era o personalitate de marcă acolo - nu a suflat o vorbă pentru a-l credita pe Rogers. Explicația are multe de-a face cu persoana lui Rogers. American şi nu european, crescut la fermă și nu la oraş (s-a născut în Chicago, dar s-a mutat la țară la vârsta de doisprezece ani şi a afirmat că respectul său pentru metoda experimentală s-a născut ca urmare a lecturii, în adolescență, a unui text lung intitulat Feeds and Feeding [Nutrețuri și hrănire]), din Midwest şi nu din est, sangvinic şi nu melancolic, accesibil și deschis, Rogers nu vădea nimic din complexitatea întunecată a intelectualului postbelic. Franchețea lui Rogers - într-un anumit sens important, A deveni o persoană nu are nevoie de nici o introducere, din moment ce Rogers se prezintă pe sine într-un eseu intitulat tocmai „Asta sunt eu" - contrastează cu atitudinea preferată de colegii săi de breaslă, care considerau că terapeutul trebuie să se înfăţişeze ca o tablă goală. Judecata predominantă era aceea că Rogers poate fi ignorat fiindcă nu e serios.