De ce e important un scop în viață

20 iunie 2010, ora 5.15. Cu caiacul, la câteva mile de mal, vâslind din greu… Lacul Michigan, calm și rece ca gheața, caiacul tăind la prora perdeaua de apă groasă și mătăsoasă. Încă în pantaloni scurți și tricou, nu mă gândisem să mă îmbrac corespunzător dimineții răcoroase… de fapt, nu mă gândisem. Trezit dintr-un vis, m-am dat jos din pat și o clipă mai târziu m-am aruncat direct în apele lacului. Un lucru nu prea inspirat – lacul Michigan pusese stăpânire pe sute de nave și în mod sigur pe o mare parte dintre micile caiace… nu-mi prea păsa. „Poate vâslesc până în Wisconsin“, m-am gândit, dar m-am oprit din vâslit când, brusc, am văzut soarele deasupra orizontului. M-am întors către est și am rămas nemișcat… într-o liniște absolută. Pe măsură ce soarele răsărea, m-am simțit dintr-odată învăluit de miliarde de particule de lumină. În acea clipă, am simțit căldura și iubirea fiicei mele Julia. „Depășește momentul, tata“, îmi spunea. Era cât pe ce să mă răstorn. Era uluitor să-i aud vocea. Murise cu numai câteva luni în urmă. Mă aflam la răspântia vieții mele – la trei kilometri de malul lacului Michigan. Indicatoarele erau clare. Pe o săgeată scria „Schimbă totul”. Pe cealaltă, „Moarte”. Iar Julia nu-mi spunea ironic „Depășește momentul!” Îmi spunea că dacă aveam să supraviețuiesc, va trebui să mă împac cu mine și să trăiesc pentru ceea ce contează cel mai mult. Când m-am întors la mal, mi-am dat seama că era Ziua Tatălui. Iar acesta era darul ei pentru mine – darul care avea să-mi salveze viața. Julia se născuse cu nouăsprezece ani în urmă, complet sănătoasă. Apoi, pe la vreo șase luni, a luat vărsat de vânt. Cu toate acestea, în loc să se manifeste cu câteva zile de febră și iritație, virusul i-a atacat și distrus inima. Nimeni nu știe din ce motiv, dar, din fericire, asta se întâmplă unui număr foarte mic de oameni. Din păcate, unul dintre aceștia a fost fiica mea. Singura ei speranță, deși erau șanse mici, era o inimă nouă; fără aceasta, ar fi rezistat numai câteva luni. În 1990, foarte puțini copii au beneficiat de transplant de inimă și nu existau informații clare despre ce avea să se întâmple cu ei. Având în vedere incertitudinea în care ne aflam, una dintre cele mai importante hotărâri pe care trebuia să le luăm era dacă să o mai înscriem măcar pe lista de așteptare. Cealaltă variantă era să o lăsăm să moară în pace. Oricât de greu ar fi fost numai să te gândești la această opțiune, era o posibilitate demnă de luat în calcul. Nu aveam nici cea mai vagă idee ce avea să se întâmple dacă ar fi primit o nouă inimă, nici cum avea să fie viața ei de aici înainte. Ne aflam pe coama unui val de apă rece ca gheața și aveam să rămânem acolo întreaga ei viață. Discuțiile cu familia – soția mea, Jeri, și fiica mai mare, Rachel – erau departe de a fi simple conversații la masa de seară. Temele erau „Ce înseamnă o viață bună?” și „Ce înseamnă o viață care merită trăită?” Dacă Julia ar fi murit la trei ani? Dar la nouă? Dar calitatea acelor ani? Am fi fost mulțumiți de decizia luată? Am decis să o punem pe lista de așteptare pentru transplant. Pe de o parte, sincer, nu puteam suporta ideea de a o lăsa să moară. Dar eram în același timp perfect conștienți că, dacă primea o inimă nouă, urma să facem eforturi incredibile să îi fie bine – să îi oferim o viață grozavă. Urma să abordăm viața alături de ea într-un mod cu totul nou – un mod care presupunea că ar putea muri în orice clipă.