Descarca "Spune-mi ca esti a mea" in format PDF de Elisabeth Noreback

Stând pe podea, mă ghemuiesc, cu picioarele strânse și brațele în jurul genunchilor. Inspir și expir, simțind cum bătăile inimii și greața încep să se calmeze, tremurul s-a oprit. Acum sunt Stella Widstrand, nu Johansson, am 39 de ani, nu 19, și nu mai sufer de atacuri de panică. Lumina palidă a toamnei umple camera, iar sunetul intens al ploii persistă. Cabinetul meu are același aspect familiar: ferestre înalte, pereți de un verde-mușchi, un tablou mare de peisaj, podea de lemn acoperită cu un covor țesut manual, biroul vechi și uzat, fotolii lângă perete și ușă. Îmi amintesc cum am decorat cabinetul, preocupată de fiecare detaliu, fără să înțeleg de ce era atât de important pentru mine.

Întotdeauna am crezut că eu voi fi cea care o va găsi pe ea, nu invers. Poate a venit din curiozitate, să afle cine sunt, să mă acuze sau să se răzbune. Mi-a luat ani să-mi reconstruiesc viața, să ajung unde sunt acum. Am depășit trecutul, dar nu l-am uitat. Anumite lucruri nu pot fi uitate.

Stau pe podea, ghemuită, cu brațele în jurul genunchilor. Inspir. Expir. Dimineața a fost obișnuită: Henrik m-a sărutat și a plecat la muncă, am luat micul dejun cu Milo și l-am dus la școală, apoi am mers spre Kungsholmen. Totul era normal: brumă pe drum, trafic pe podul Traneberg, ceață peste lacul Mälaren, lipsa locurilor de parcare în oraș. Aveam o programare cu o oră înainte de prânz. Când a bătut la ușă și i-am deschis, am știut imediat. Ne-am salutat și ne-am prezentat. Ea mi-a spus că se numește Isabelle Karlsson. Mă întrebam dacă știe adevăratul ei nume.