Sarutul din umbra

Mă aflam la etajul douăzeci şi trei, şi tot ce puteam zări pe fereastră era smogul. I-or fi spunând ei Oraşul Îngerilor, însă dacă existau într-adevăr îngeri pe aici, atunci cu siguranţă că zburau orbeşte. Los Angelesul este un loc în care oamenii, cu sau fără aripi, vin ca să se ascundă. Să se ascundă de alţii şi de ei înşişi. Şi eu venisem aici ca să mă ascund, şi chiar reuşisem, însă acum, holbându-mă la aerul gros şi murdar, mi-aş fi dorit să fiu acasă. Acasă, unde aerul era albastru în majoritatea timpului şi unde nu trebuia să uzi pământul ca să crească iarba. Acasă era în Cahokia, Illinois, dar nu puteam să mă întorc acolo pentru că m-ar fi ucis rudele şi aliaţii lor. Toată lumea vrea să ajungă prinţesă. Deşi, credeţi-mă, se face prea mare caz de funcţia asta. Am auzit un ciocănit. Uşa biroului s-a deschis înainte să apuc să zic ceva. Şeful meu, Jeremy Grey, a rămas în prag. Jeremy e un bărbat cărunt şi mic de statură, de un metru cincizeci înălţime, cu doi centimetri şi jumătate mai scund decât mine. Era îmbrăcat complet în gri, de la costumul Armani de nuanţă întunecată la cămaşă şi cravata din mătase. Doar pantofii erau negri şi bine lustruiţi. Până şi pielea lui era de un cenuşiu pal uniform. Nu pentru că ar suferi de vreo boală sau din cauza bătrâneţii. Nu, Jeremy e un trow1 în floarea vârstei, cu puţin trecut de patru sute de ani. Are câteva riduri în jurul ochilor şi buzelor subţiri care îl fac într-adevăr să pară matur, dar de îmbătrânit nu va îmbătrâni niciodată. Chiar şi fără ajutorul sângelui de muritor sau al unor farmece puternice, Jeremy ar putea trăi veşnic. Teoretic vorbind. Pentru că oamenii de ştiinţă susţin că peste vreo cinci miliarde de ani soarele se va mări şi va înghiţi Pământul. Iar feyii2 nu vor supravieţui. Vor pieri. Să însemne cinci miliarde de ani o veşnicie? N-aş zice. Deşi e pe aproape, atât de aproape încât ne poate face pe noi, ceilalţi, invidioşi. M-am rezemat cu spatele la fereastră şi la smogul gros care plutea în aer. Ziua era la fel de cenuşie ca şi şeful meu, dar culoarea lui era un gri rece şi curat, ca norii dinaintea unei ploi de primăvară. În timp ce ceea ce se întindea dincolo de geam arăta greu şi dens, precum ceva ce, oricât ai încerca să înghiţi, n-ai să reuşeşti. Era o zi cu care să te îneci sau poate doar aşa mi se părea mie.