Paianjenul alb

Introducere 

Faţa nordică a Eigerului m-a fascinat întotdeauna din momentul în care am terminat de citit Păianjenul alb al lui Heinrich Harrer, la vârsta de 14 ani. Relatarea palpitantă a primei ascensiuni din 1938 şi a tentativelor adesea dezastruoase care au urmat ar fi trebuit să-mi taie definitiv cheful de alpinism. Cu numai o săptămână înainte fusesem la căţărat pe o mică stâncă de calcar de la marginea parcului naţional North York Moors. Nici măcar nu ştiam de existenţa lumii misterioase a alpinismului extrem, darămite să-mi treacă prin cap să mă dedic acesteia pentru tot restul vieţii. Când am închis cartea, aveam în minte doar imagini sinistre, în alb-negru, cu oameni care luptă pentru supravieţuire într-un peisaj cumplit de abrupt şi neînduplecat de periculos. Nu-mi puteam imagina un mod mai înfricoşător de a muri. Avalanşe, căderi de pietre şuierând ca nişte gloanţe, trăsnete explodând în zile biciuite de furtună, oameni ţintuiţi pe loc, fără scăpare, murind încet sub privirile îngrozite ale turiştilor din vale – de ce ar vrea cineva să se pună într-o asemenea situaţie de coşmar? N-aveam nici cea mai vagă idee, aşa că am citit cartea din nou. Nici după ce am citit-o a doua oară nu eram mai lămurit, dar ştiam un lucru: voiam să aflu. În ciuda teribilelor greutăţi şi a morţilor îngrozitoare, am fost puternic impresionat de faptul că aceşti oameni se duseseră acolo de bunăvoie. Nu se putea să fi fost chiar toţi idioţi. Alpinismul trebuia să aibă ceva foarte special ca să-i facă pe aceşti oameni să creadă că merită să-şi asume astfel de riscuri. Eu am devenit alpinist inspirat de cea mai palpitantă şi mai terifiantă carte despre alpinism pe care am citit-o vreodată. 11 ani mai târziu, spre necazul meu, atârnam neputincios în coardă, măturat de avalanşe şi vânturi de furtună, grav rănit şi pe punctul de a mă prăbuşi într-un coşmar la fel de groaznic ca şi cele descrise în Păianjenul alb. Astăzi, la 30 de ani după ce am citit cartea lui Harrer, sunt surprins de numărul de tineri care îmi spun că povestea supravieţuirii mele în Perú, Căzând în gol, i-a inspirat să se apuce de căţărat. E o consolare să constat că procesele mele, destul de ciudate, de luare a deciziilor la 14 ani sunt repetate şi astăzi.

 În multe sensuri este neverosimil faptul că Păianjenul alb are succes. Limbajul poate părea astăzi arhaic şi dezacordat. Fotografiile neclare, albnegru par demodate în comparaţie cu fotografia de înaltă calitate din literatura modernă despre alpinism. Astăzi, standardele de dificultate tehnică le-au depăşit cu mult pe cele ale rutei din 1938. De fapt, ar trebui să fie o relicvă a istoriei alpinismului, accesibilă doar celor mai entuziaşti pasionaţi de alpinism. Şi totuşi, tocmai aceste critici o transformă într-o carte de căpătâi atât de fascinantă. Nu e numai despre alpinism. E despre omenie, curaj, tărie în ciuda greutăţilor şi despre puterea minţii. E imposibil să citeşti această carte fără să fii uimit de hotărârea neclintită a unui mic grup de alpinişti echipaţi precar ce se luptă să supravieţuiască într-o lume pe care puţini dintre noi şi-o pot imagina. De asemenea, e imposibil să nu ne întrebăm de ce au ales să facă aşa ceva. Din păcate, singurul mod de a înţelege răspunsul la această întrebare e să faci acelaşi lucru. Un alpinist nu ar pune niciodată o astfel de întrebare, iar dacă nu eşti alpinist nu ai înţelege niciodată răspunsul. Când am citit despre teribila şi agonizanta moarte a lui Toni Kurz, atârnând singur în coardă, cu camarazii lui morţi în jurul său şi salvatorii neputând ajunge la el, am fost îngrozit şi fascinat în egală măsură. Am descoperit mai târziu că aceasta este esenţa alpinismului: amestecul ciudat de frică şi incitare, dependenţa de teamă şi anticipare fără de care alpinismul ar fi doar un sport ca toate celelalte. E mult, mult mai mult decât un sport. Miza nu este să câştigi un meci, să obţii o medalie de aur, să învingi un concurent. E un joc absurd al vieţii şi tocmai această inutilitate absurdă creează atâta dependenţă. Dacă moartea nu ar fi omniprezentă, mulţi nu ar fi atraşi de el. Moartea, în mod paradoxal, validează principiile fundamentale ale vieţii implicate de acest joc. Devine, în final, mai curând un mod de viaţă decât un sport; un joc riscant în care ceea ce poţi pierde depăşeşte cu mult orice ai putea să câştigi. După mulţi ani am înţeles în sfârşit pentru ce credea Toni Kurz că merită să mori şi totuşi n-am putut niciodată să le explic asta altora cum se cuvine. Acesta în sine era un motiv suficient pentru a o face. Păianjenul alb e cea mai incitantă şi mai palpitantă carte şi în acelaşi timp respingătoare şi tulburătoare. La o scară eroică, legendară prin poveştile vieţilor pierdute de mult, le permite cititorilor să trăiască indirect teroarea şi exaltarea alpinismului din fotoliile lor confortabile. Te lasă stăpânit de uimire. Când închizi cartea, eşti derutat de plăcerea dătătoare de viaţă a căţărării ce transpare din relatările celor mai groaznice experienţe umane. Te lasă cuprins de nelinişte, întrebându-te cum ar fi să te afli acolo, sus, în pustietatea ameninţătoare a acelui versant biciuit de furtună.