Este puţin probabil ca cineva să se fi plîns, în urmă cu trei sau patru generaţii, că au parte de prea multă informaţie. Informaţia era greu de obţinut. Pe atunci, problema era aceea de a stabili teoria şi tehnologia care urmau să sporească informaţia. Dar acum, dat fiind că teoria şi tehnologia au fost statornicite, informaţia - în loc să fie greu de descoperit- pare să ne copleşească aproape din proprie iniţiativă; şi, în loc să avem nevoie de o simplă metodă de descoperire a datelor, ne sînt necesare strategii ca să ne descurcăm cu ceea ce excedă capacitatea noastră de utilizare. Avem nevoie de inteligenţă ca să putem gestiona excesul, dar şi deficitul. Desigur, o strategie de a gestiona excesul este aceea de a mai adăuga pur şi simplu ceva la ceea ce este deja. Asta se realizează prin diverse proiecte ştiinţifice, prin medicină, demografie, cercetare spaţială şi altele.
O a doua strategie este aceea de a ne întoarce spre informaţia însăşi, tocmai în procesul ei de expansiune, şi să încercăm să clasificăm, să controlăm şi să facem imediat disponibil ceea ce este. Asta se face prin teoria informaţiei, prin anumite forme de psihologie cognitivă, prin programare computaţională şi altele. Prin această strategie, oferim informaţii despre informaţii şi inventăm metode cu ajutorul cărora gestionăm rezultatele altor metode. Dar mai există o strategie pe care o putem utiliza. Nu o poate înlocui pe niciuna dintre primele două, dar constituie un complement important pentru ele. Cu ea ne întoarcem către informaţie şi ne străduim să lămurim ce este informaţia ca atare. Această a treia strategie nu clasifică, nici nu controlează, ci încearcă să înţeleagă. Ea plasează informaţia - nu anumite informaţii, ci informaţia ca atare - în contextul ei adecvat şi încearcă să lămurească în ce fel apare informaţia ca informaţie: prin ce se deosebeşte de zgomot, în ce fel apare ea ca fiind necesară în vederea unui scop, cum se prezintă ea ca fiind enunţată sau ca fiind verificată de cineva şi pentru cineva.