Lumina puternică de deasupra fetiței de opt ani începu să se atenueze pe măsură ce efectul anestezicului se intensifica. În timp ce își simțea conștiența scăzând, apucă mâna lângă ea pe masa de operație, strângând-o cu toată forța, temându-se că întunericul iminent ar putea să le separe definitiv. Întunericul, temut de majoritatea copiilor pentru că marchează granița dintre cunoscut și necunoscut, bine și rău, viață și moarte, îi oferi fetiței o tranziție pașnică spre uitare, chiar înainte ca bisturiul să înceapă să-i deschidă craniul. Nu percepu sunetul metalic al instrumentului chirurgical, nu observă praful fin roșiatic ridicându-se în aer sub lumina sălii de operație și nu simți nici mirosul de sânge amestecat cu dezinfectant. Conștiința ei era acum suspendată într-un întuneric dens, cu propriile sale senzații, departe de realitatea fizică a intervenției chirurgicale. Chirurgul, lucrând cu o precizie remarcabilă, își continua operația, conștient de faptul că procedura pe care o efectua era pionierat. Fără niciun ghid clar, fiecare mișcare era determinată de experiența și intuiția sa. După mai bine de treisprezece ore, se simți ușurat că partea cea mai dificilă trecuse, dar acest sentiment de liniște fu întrerupt brusc de alarmele echipamentelor medicale. În acest moment, fetița experimenta o călătorie tumultoasă spre o sursă de lumină, simțindu-se atrasă irezistibil spre aceasta. Această tranzitie, inițial percepută ca un con de lumină, se transformă într-o experiență mult mai dinamică și personală. Însă, brusc, o durere profundă, mai mult emoțională decât fizică, o răscoli, simțindu-se smulsă și îndepărtată de ghidul său protector, înapoi spre realitatea corpului său fizic, unde echipa medicală se lupta să o salveze. Deasupra mesei de operație, vedea totul cu o claritate uluitoare, observându-se pe ea însăși și pe echipa medicală în încercarea disperată de resuscitare, realizând pentru prima oară cu adevărat sentimentul de singurătate.
