Era bine să fim împreună aici, în acest spațiu de hotar, în care marea săpa în stâncile de pe țărm. Acest tărâm nu ne aparținea. Era al stelelor-de-mare și al melcilor turtiți, al anemonelor-de-mare și al crabilor-pustnici. Nimeni nu ne-a băgat de seamă apropierea; nimănui nu i-a păsat de noi.
A plouat o vreme și ne-am adăpostit într-o cocioabă ascunsă printre dune, mâncând niște sendvișuri. În colțuri erau movilițe de excremente uscate de oaie și ploaia răpăia pe acoperiș ca o mitralieră. Era sanctuarul perfect. Un loc doar pentru noi.
Vorbeam cu ușurință, în timp ce curenții de aer goneau înainte și înapoi pe plaja de dedesubt. În inima mea a încolțit speranța…