Pentru a pătrunde esenţa cursului istoriei, sau mai degrabă lipsa lui de esenţă, trebuie, de bună seamă, să ne plecam în faţa evidenţei că toate adevărurile pe care le cară cu sine sunt adevăruri ale erorii; şi sunt aşa fiindcă atribuie o natură proprie celor ce n-o au şi o substanţă celor ce nu pot să aibă. Teoria dublului adevăr ne permite să desluşim locul pe care-l ocupă, pe scara irealităţilor, istoria – paradis al somnambulilor, obnubilare în marş. La drept vorbind, ea nici nu e cu totul lipsită de esenţă, de vreme ce-i esenţă a amăgirii, cheie pentru tot ce ne întunecă vederea, pentru tot ce ne ajută să trăim în timp. Sarvakarmaphalatyāga... Scris cu litere mari pe o foaie de hârtie, agăţasem cu mulţi ani în urmă acest cuvânt plin de vrajă pe un perete al odăii mele, ca să-l pot contempla cât e ziua de lungă. A stat acolo luni de-a rândul, dar l-am dat jos într-un târziu, dându-mi seama că eram tot mai stăpânit de vraja lui şi tot mai puţin de conţinut.

Cu toate astea, înţelesul său – renunţarea la roadele faptei – are atâta însemnătate, încât acela ce s-ar pătrunde cu adevărat de el n-ar mai avea nimic de săvârşit; căci ar ajunge la singurul liman vrednic de atins, la adevărul adevărat, care le desfiinţează pe toate celelalte, dându-le în vileag vacuitatea – el însuşi fiind, de altfel, vid, doar că un vid conştient de sine. Închipuiţi-vă o sporire a conştiinţei, încă un pas pe calea spre trezire, şi cel care-l va face nu va mai fi decât o umbră. O dată ce te-ai apropiat de acest adevăr-limită, începi să fii un nimeni în istorie, care este totuna cu mulţimea de adevăruri ale erorii, adevăruri dinamice, al căror principiu e, bineînţeles, iluzia. Cei care s-au trezit, cei fără de iluzii, inevitabil şubreziţi, nu mai pot fi focar de evenimente, pentru că le-au întrezărit deşertăciunea.

Interferenţa celor două adevăruri este prielnică trezirii, dar e nefastă pentru faptă. Ea vădeşte începutul unei fisuri, atât la individ, cât şi la o civilizaţie sau la o rasă chiar. Înaintea trezirii, petrecem ceasuri de euforie, de iresponsabilitate, de beţie. După abuzul de iluzie însă, vine saţietatea. Cel care s-a trezit e detaşat de toate, este prin excelenţă un fost fanatic, ce nu mai poate îndura povara amăgirilor, fie ele ispititoare sau groteşti. S-a îndepărtat de ele într-atât că nu mai înţelege ce rătăcire l-a făcut să se aprindă. Lor le datorează strălucirea şi afirmarea lui de odinioară. Acum însă, trecutul, ca şi viitorul, abia dacă şi-l poate închipui. Şi-a risipit substanţa, aidoma acelor popoare care, pradă demonului nestatorniciei, evoluează prea repede şi care, tot lichidându-şi idolii, sfârşesc prin a nu mai avea niciunul de rezervă. Charron2 nota că în zece ani la Florenţa fusese mai multă fierbere şi tumult decât în cantonul Grisons în cinci sute de ani, trăgând de aici concluzia că o comunitate nu poate dăinui decât acolo unde izbuteşte adormirea spiritului.