Această alee îngustă și deteriorată, cu pavajul său neregulat, se încadra strâmt între casele particulare de unu-două etaje, care păreau să se împingă unele în altele. La capăt, era limitată de două garduri învăluite în vegetație modestă. Ferestrele, lipsite de semne de viață, nu ofereau nicio privire spre interiorul locuințelor. Deși te aflai în inima Parisului, în arondismentul XIV, atmosfera era de parcă ai fi fost într-un orășel de provincie. Aici, clasa mijlocie își ascundea cu grijă economiile, trăind într-un echilibru fin între sărăcie și confort, în spatele zidurilor crăpate și sub acoperișuri ruginite. Deși porțile erau masive și ferestrele de la parter bine securizate cu gratii, locul păstra un aer de liniște, departe de agitația urbană. În ciuda vechimii sale de aproximativ cincizeci de ani, se mai puteau observa elemente de modern style printre casele neuniforme. Oare cine trăia aici? Din detaliile arhitecturale, cum ar fi vitraliile sau ornamentele, se putea deduce că erau artiști pensionați, pictori sau muzicieni care își petreceau bătrânețile în acest refugiu discret. Timp de șapte ani, de trei ori pe săptămână, am parcurs această străduță până la capăt, familiarizându-mă cu toate detaliile ei: modul în care ploaia se prelinge pe pavaj, cum își găsesc adăpost locatarii pe timp de frig, sau cum, în zilele calde de vară, viața se transformă într-una aproape rurală, cu mușcate colorate și pisici torcând la soare. Cunosc aspectul acestui loc atât pe lumină, cât și pe întuneric, rămânând deșert chiar și atunci când rar se arată cineva grăbindu-se spre casă sau când un autoturism este manevrat afară din garaj.